MASACRUL DE LA FANTANA ALBA

3.000 de suflete româneºti trimise mai devreme la ceruri de NKVD-ul sovietic

HARTA, RELATARI, MARTURII si FOTOGRAFII

COMEMORARE. La 70 de ani distanþã, Putna a devenit loc de veci spiritual

De multe ori oamenii politici sau diplomaþii preferã sã atribuie cuvintele „pragmatism“ sau „încredere“ relaþiei dintre România ºi actuala Federaþie Rusã, moºtenitoarea unei pãrþi importante a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales a povarei morale pe care Moscova o poartã pe umeri faþã de nedreptãþile ºi crimele comise cu o cruzime fãrã margini asupra populaþiei civile de cãtre Armata Roºie ºi NKVD în teritoriile ocupate, ambele conduse cu mânã forte de fostul lider bolºevic Iosif Stalin. Poate aceste cuvinte ar trebui înlocuite cu „respect“ ºi mai ales „scuze“ faþã de atrocitãþile ºi genocidul comis de trupele sovietice asupra românilor din teritoriile care au fost smulse þãrii în urma raptului teritorial din 1940, când Basarabia ºi Bucovina de Nord au fost cedate vecinului de Rãsãrit. Dacã anul trecut, Duma de Stat a Rusiei (camera inferioarã a Parlamentului rus – n.r.) recunoºtea ºi condamna masacrarea polonezilor în pãdurea de la Katyn în Al Doilea Rãzboi Mondial, lipsa unei reacþii ferme din partea Bucureºtilor într-o chestiune similarã ºi tãcerea Moscovei pe aceastã temã conduce în continuare la menþinerea unei stãri de angoasã între cele douã capitale. Denumit ºi „Katyn-ul românesc“, genocidul de la Fântana Albã reprezintã un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puþin de 3.000 de români bucovineni au fost masacraþi cu sânge rece de trupele sovietice. Dacã la Katyn a fost vorba de execuþia a peste 20.000 de ofiþeri polonezi, aici avem de-a face cu un masacru premeditat a unor oameni neînarmaþi care nu voiau decât sã nu mai trãiascã sub ocupaþie strãinã, fãrã a opune vreo rezistenþã armatã.

Troiþã comemorativã

La 70 de ani de la acest tragic moment, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a þinut sã marcheze, vinerea trecutã (1 aprilie), acest eveniment printr-o ceremonie de sfinþire a troiþei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albã în incinta mãnãstirii Putna, un simbol spiritual al luptei românilor pentru pãstrarea identitãþii naþionale în aceastã parte a þãrii. Slujba a fost oficiatã de un sobor de preoþi condus de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei ºi Rãdãuþilor. „Este un moment trist, ziua de 1 aprilie trebuie sã ne trimitã pe toþi românii, oriunde ne-am afla, cu gândul la acei români curajoºi care în urmã cu 70 de ani n-au vrut nimic mai mult sau mai puþin decât sã îºi poatã regãsi normalitatea revenind acasã. În urmã cu trei ore am fost la Fântâna Albã ºi vreau sã vã mãrturisesc cu toatã sinceritatea cã, pãºind în acea pãdure, te cuprinde un gând de spaimã ºi de durere pentru cã în urmã cu 70 de ani 3.000 de suflete, doar pentru cã voiau sã revinã în þarã, au plãtit aceastã jertfã pentru demnitatea neamului românesc. Cred cã este de datoria noastrã sã vorbim despre aceste lucruri pentru cã s-a discutat foarte puþin ºi se cunosc foarte puþine despre masacrul de la Fântana Albã ºi mã bucur enorm cã astãzi reuºim aici, în capitala spiritualã a românitãþii, sã sfinþim aceastã troiþã în memoria acestor români care ºi-au dat viaþa pentru identitatea noastrã. Mã bucur cã aici la Mãnãstirea Putna, unde românii fãrã sã aibã nicio vinã, atât cei din Bucovina, cât ºi cei din Basarabia, sunt amintiþi pentru cã avem sute de mii de suflete care trebuie pomenite mai des. E obligaþia noastrã, este de datoria noastrã ºi mulþumitã pãrintelui stareþ de la Putna cei care vor veni aici îºi vor putea aminti despre aceºti români. Dumnezeu sã-i odihneascã“, a declarat secretarul de stat al DRP, Eugen Tomac, prezent la acest eveniment. Deputatul Tudor Panþâru a declarat la rândul sãu cã acest episod este unul dintre multele comise de trupele sovietice în scopul „diluãrii identitãþii româneºti“. „În 1940, românii constituiau 80% din populaþia Bucovinei, astãzi abia mai sunt 20%. Românii au fost supuºi unei adevãrate exterminãri fizice. Mai mult, în Basarabia s-a reuºit crearea aºa-zisului „popor moldovenesc“, diferit de cel românesc. Astfel de evenimente tragice nu pot fi date uitãri. Un popor care uitã astfel de evenimente tragice îºi riscã viitorul ºi identitatea naþionalã“, a precizat ºi deputatul Tudor Panþâru.

Ierusalimul neamului românesc

Locul amplasãrii troiþei care comemoreazã victimele de la Fântâna Albã nu a fost ales la întâmplare. Dacã despre mãnãstirea Putna, poetul naþional Mihai Eminescu afirma cã este „Ierusalimul neamului românesc“, aceastã mãnãstire a devenit pe parcursul celor circa cinci secole ºi jumãtate de existenþã un simbol al luptei spirituale pentru pãstrarea fiinþei naþionale, jucând rolul atât de centru spiritual, cât ºi de strajã sau loc de refugiu în vremuri încercate. Cu aceastã afirmaþie este de acord ºi pãrintele stareþ al mãnãstirii Putna, arhimandritul Melchidesec Velnic. „Fiecare neam îºi are locul de întâlnire cu moºii ºi strãmoºii. Având în vedere cã aici îºi doarme somnul ªtefan cel Mare, care a domnit pânã la adânci bãtrâneþe ºi care ºi-a iubit neamul, þara ºi credinþa strãmoºeascã, dar ºi alþi domnitori, Putna este un simbol românesc ºi sunt întru totul de acord cu aceastã expresie“, a declarat pentru „Curentul“ pãrintele stareþ al mãnãstirii Putna. Dânsul ne-a mai explicat cã „dragostea de neam ºi de patrie“ a fost liantul dintre cele douã comunitãþi de români care vin la Putna, dar care trãiesc separat pe o parte ºi pe alta a graniþei cu Ucraina.

„Românii bucovineni trebuie sã-ºi poarte crucea“

Stareþul ne-a mai spus cã românii de pe cele douã pãrþi ale graniþei trebuiesc sã convieþuiascã ºi sã îºi „poarte împreunã crucea“. Pãrintele ne-a mai explicat cã mãnãstirea Putna este într-un permanent contact cu aºezãmintele bisericeºti din Bucovina de Nord de la Cernãuca, Toporãuþi sau Crasna, locuri unde victimele deportãrilor staliniste din Siberia ºi Kazahstan sunt cinstite mereu.

Crimele abominabile ruseºti împotriva românilor

Pe lângã deportãrile românilor în Siberia, la începutul anului 1941, dupã ce trupele sovietice au pus stãpânire pe Basarabia ºi Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cãrora sovieticii ar fi permis trecerea graniþei în România pentru a atrage în cursã românii care doreau sã treacã graniþa din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pãtrãuþii-de-Sus, Pãtrãuþii-de-Jos, Cupca, Corceºti, Suceveni), purtând în faþã un steag alb ºi însemne religioase (icoane, prapuri ºi cruci din cetinã), a format o coloanã paºnicã de peste 3.000 de persoane ºi s-a îndreptat spre noua graniþã sovieto-românã în speranþa cã aºa vor putea sã ducã pânã la capãt acþiunea lor. Însã nu a fost sã fie aºa. În poiana Varniþa, la circa trei kilometri de graniþa românã, grãnicerii sovietici i-ar fi somat sã se opreascã. Dupã ce coloana ar fi ignorat somaþia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieþuitorii au fost urmãriþi de cavaleriºti ºi spintecaþi cu sabia. La finalul mãcelului, rãniþii au fost legaþi de cozile cailor ºi târâþi pânã la cinci gropi comune sãpate dinainte, unde au fost îngropaþi, unii fiind în viaþã încã: bãtrâni, femei, copii, sugari – vii, morþi sau muribunzi. Supravieþuitorii au fost arestaþi de NKVD din Hliboca (Adâncata) ºi, dupã torturi de neimaginat, au fost duºi în cimitirul evreiesc din acel orãºel ºi aruncaþi de vii într-o groapã comunã, peste care s-a turnat ºi s-a stins var, fãrã ca Rusia sã recunoascã aceste crime împotriva umanitãþii.

MARTURII. Varniþa, o tristã amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncã de peste 50 de ani, este unul dintre supravieþuitorii, astãzi în viaþã, ai mãcelului de la 1 aprilie 1941 din pãdurea Varniþa de lângã satul Fântâna Albã. Nãscut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeþul Storojineþ (astãzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagrã pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit sã porneascã, împreunã cu fratele Nicolae (Culuþã), numai cu trei ani mai în vârstã, spre Patria-mamã. Însã nu le-a fost dat sã ajungã. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângã graniþã, dezlãnþuit de focul nãprasnic de mitralierã al cãlãilor bolºevici, l-a despãrþit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ºtiut nimic despre Nicolae, care, rãnit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munþii Ural. Abia dupã moartea odiosului Stalin el a scãpat din lagãr, dar fãrã dreptul de a se întoarce la baºtinã. A plecat în Basarabia, undeva lângã Anenii Noi, unde, în urma suferinþelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaþã.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovãþit de naþionalism românesc, a fost purtat timp de jumãtate de secol dintr-o ºcoalã în alta, hãrþuit, acuzat de lipsã de devotament pentru Uniunea Sovieticã, însã nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. ªi astãzi, la frumoasa vârstã de 80 de ani, el a rãmas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o datã în plus citind cartea sa de poezie ºi prozã, „Dincolo de cuvintele rostite”, apãrutã la Editura obºteascã „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentãm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am strãbãtut un drum lung ºi greu, deseori presãrat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. ªi acum, la marginea vieþii, rãsfoind cartea existenþei mele, caut sã-mi adun a-mintirile, cele mai multe gãsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cãrora se aºterne tãcerea, însã evenimen-tele tragice, care mi-au rãnit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-datã.

Îmi amintesc cu spaimã în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aºa-ziºii fraþi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevãrul cu minciuna. Sub acel regim odios spãrgãtorii de uºi, toþi acei crescuþi într-un mediu în care credinþa, dreptatea, adevãrul nu-ºi gãseau loc, au devenit fruntea societãþii. Noi, bãºtinaºii acestui pãmânt, obiºnuiþi cu alt mod de via-þã, au fost cu desãvârºire margina-lizaþi. Limba, istoria, învãþãmân-tul, credinþa ºi, în genere, cultura naþionalã au avut mult de suferit.

Apãsãtoare este viaþa sub un regim totalitar. O viaþã grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsideratã, de fapt, nici nu este viaþã, ci o moarte lentã. Aceastã stare intolerabilã i-a fãcut pe mulþi oameni sã cadã pe gânduri. Prin satele noastre se rãs-pândea neliniºtea. Trebuia gãsitã o soluþie. Bãrbaþii se adunau în grupuri mici, sfãtuindu-se în ºoaptã. Unii îºi trãiau zilele negre în as-cunziºuri. Au început urmãrirea celor bãnuiþi, anchetãrile, arestã-rile, deportãrile. Peste sate se abãtuse teroare bolºevicã. Dacã nu fãceai cârdãºie cu noii stãpâni, erai pierdut. În aceste condiþii insuportabile o parte din populaþia românã a þinutului a hotãrât sã fugã din Þarã, ca sã scape de prigoanã. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaþi de dorul libertãþii, au por-nit paºii spre Fântâna Albã, la fron-tierã. Dar pentru mulþi acest drum a fost fãrã întoarcere. Eram ºi eu, împreunã cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular ºi am vãzut cum s-au desfãºurat lu-crurile. A fost un adevãrat masacru, un genocid. Varniþa mi-a rãmas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipãrit episoade de o rarã cruzime, crâmpeie ce mã urmãresc cu înfiorare toatã viaþa.

Ucigaºii au aºteptat cu degetul pe trãgaci pânã când mulþimea a ieºit la luminiº. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paºii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârºit fatal. Tricolorul din faþa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam ºi þarã a românilor bucovineni. Deodatã liniºtea a fost spartã de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morþii s-a rãspândit hãt departe peste codri. Cineva din mulþime a strigat: „La pãmânt!” ªuvoiul neîntrerupt de foc ne þinea culcaþi, cu respiraþia curmatã. În acea stare de încremenire un bãrbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraþilor, ei nu vor cuteza sã ne omoare!”. Dar chiar atunci a început mãcelul. Tra-gedia de acum jumãtate de secol mã neliniºteºte pânã astãzi, deoarece nu sunt convins cã-i im-posibilã repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am vãzut la Varniþa. Era un adevãrat iad de la pãmânt pânã la cer. În ochii mei, un flãcãu voinic, cu tricolorul în mânã, s-a prãbuºit într-o baltã de sânge. Aud ºi acum strigãtele lui cu groaza morþii pe buze: „Fugiþi, oameni buni, eu rãmân aici sã mor pentru libertate!”.

În învãlmãºealã m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimã, oamenii cãdeau ca frunzele de brumã. Pânã la pãdure îmi rã-mãseserã vreo douãzeci de paºi, o întreagã veºnici. La dreapta mea un bãrbat uscãþiv, care ne-a îmbãrbãtat tot drumul, se dãdea de-a rostogolul pânã a ajuns la marginea pãdurii. I-am urmat exemplu. L-am vãzut o clipã cum s-a ridicat în picioare, cãutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângã el, bietul om se trudea sã moarã, cãu-tându-ºi adãpost la rãdãcina unui stejar. Se trãgea grãmadã ca un arici atacat de duºmani, repetând un nume drag: „Floriþã, Floriþã!”

Soldaþii trãgeau fãrã întrerupere, cu precãdere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconºtient am început sã fug prin desiº. Moartea mã pãºtea la fiecare pas… Deodatã mi s-a fãcut întuneric înaintea ochilor, ºi am cãzut. Au urmat câteva momente de tihnã. Dar degrabã mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare ºi am început sã fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet ºoptit. Am pornit dupã el. Într-un desiº de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-ºi dã-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un bãieþel de vreo doi aniºori. Parcã o vãd ºi acum cu niºte ochi mari ºi tulburi, în care strãluceau lacrimile pierza-niei. Pãrul bogat îi acoperea umerii. O ºuviþã de sânge curgea domol peste bundiþa împodobitã cu blãniþã de dihor. O femeie a smuls copilul din braþele mamei, care ºi-a dat sufletul. Apoi toate au dispãrut fãrã urmã. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei pãduri necunoscute. Nu ºtiam ce sã fac, încotro s-o iau. Noaptea grãbitã se aºeza peste copaci. Se auzeau încã împuºcãturi sporadice, la care tresãream ca muºcat de ºarpe. „Braconierii” ieºiserã din nou la vânãtoare de oameni. Aºteptam sfârºitul. Mã întrebam unde o fi fratele Culuþã, ce le voi spune pãrinþilor, dacã voi scãpa cu zile? ªi totuºi, am avut noroc. Îmi sclipi o nãdejde trimisã de Dumnezeu. Prin întuneric zãrii un om care cobora povârniºul, þinându-se de copaci. Îmi fãcu semn s-o iau dupã el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Niºte oameni cu suflet mare, ucraineni de naþionalitate, ne-au dat adãpost ºi ne-au hrãnit. Datoritã lor am rãmas cu zile. Ucrainenii, ca ºi românii, visau sã scape de asuprire, sã fie oameni liberi. În sat câinii lãtrau a moarte. Într-o ºurã, unde am fost ascunºi, am dat de mai mulþi oa-meni, care tremurau de fricã. A fost o noapte plinã de spaimã.

Cu riscul de a cãdea în ghearele soldaþilor, am ajuns acasã a doua zi, pe la chindii. ªi pânã acum uneori aud ºuieratul acelor gloanþe blestemate. Timpul trece mai mult în rãu decât în bine, trec ºi amintirile, cum se duc fãrã întoarcere toate de pe pãmânt. Se ruineazã imperii ºi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toatã lumea cã regimul comunist a comis atro-citãþi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat sã-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activeazã încã, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaþii nefireºti, societatea a devenit plinã de nelegiuiri. ªi acum trãim timpuri cu puþinã speranþã ºi multã disperare. Se propagã mai mult o politicã a promisiunilor.

Apar tot felul de „savanþi”-meºteri tradiþionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o þarã bogatã ºi… mulþi oameni sãraci… Pentru a ieºi din aceastã situaþie e nevoie de renaºtere moralã, de înþelepciune, de iubire de adevãr.

Astãzi, ca în fiecare an de la destrãmarea satanicului imperiu sovietic, la Troiþa de la Varniþa, ridicatã în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbã de pomenire a celor cãzuþi fãrã vinã. Dumnezeu sã-i aibã în grija sa. (Prezentarea autorului ºi adaptare pentru ziar – ION CREÞU, Cernãuþi)

O marturie din CraiNou.ro

* * *

MARTURII. Cupca si drama romanilor de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941

Marturii: Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza. Acesta sintetiza astfel, in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania:

“Spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor indivizi compromisi – chiar si in fata satenilor nevoiasi – prin lene, betii si ticalosii in general) rare fiind cazurile in care s-au incadrat intre activisti din convingere si oameni seriosi, arestarile aproape zilnice cauzate de delatori bucurosi sa se razbune pe vecini sau chiar sa le ia bunurile. Dispareau tarani de rand, fara avere si fara vreo vina, necajiti in majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogatasi care sa fi exploatat munca straina, pamanturile nefiind cine stie ce manoase.S-au ivit turnatori, delatori de ocazie, bucurosi sa se poata rafui pentru vechi vrajmasi. Unii au profitat si s-au folosit de bunurile ramase de la cei inlaturati.Abuzurile se inmulteau, starea de nesiguranta crestea, frontiera croita nemilos prin satele romanesti ale aceleiasi zone etno-folclorice nu tinea seama de aspiratiile unei lumi despartite artificial. Ticalosia se introna, cinstea ramanea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).

Lazar Furnica arata in 1989 ca in primavara lui 1941 circulau zvonuri ca va veni vremea ca toata lumea va manca la cazan, bisericile vor fi transformate in grajduri, ca femeile vor deveni un bun comun, ca romanii vor fi feportati in Siberia.
La aceasta se adauga lipsa totala de transparenta si buna credinta in masurile politice si administrative luate de noile autoritati, teroarea si minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat intr-un articol functionarea defectuasa si cu intermitenta in perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare in Romania. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor in capitalele de raion a produs multa agitatie in randul locuitorilor care ajunsesera intre timp la concluzia ca singura salvare pentru ei o constituia emigrarea in patria mama, Romania. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).

Apare Vasile Luca

Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”

Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.

Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.

Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.

La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).

…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbate, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).

Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin

Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.

Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…

Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)

….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”

…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.

Macelul

…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”

Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.

O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”

Selectie din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanina, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386

* * *

1 aprilie 1941– masacrul de la Fântâna Albã

Victime din Cupca ale marºului de la Fântâna Albã

din cartea „Viaþa trece, amintirile rãmân” de Magdalina Morar,

Storojineþ, 2006, ediþie îngrijitã de Eleonora Schipor

Dupã „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins cã sub ocupaþia sovieticã nu mai era chip de trãit. Oamenii dacã se întâlneau undeva pe drum, luând capãt de vorbã, nu se mai întrebau de sãnãtate, ci vroiau sã afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuºcat ºi pe cine îl mai pãºtea primejdia întemniþãrii. De frica bolºevcilor, unii oameni parcã îºi pierduserã graiul. Vorbeau prin semne ºi tãceau ca la priveghi, cãci orice glumã putea fi naiba ºtie cum rãstãlmãcitã. Agenþii secreþi recrutaþi din rândurile sãrãcimii miºunau pretutindeni. Ei picau sositori la clãci, la ºezãtori, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca sã poatã trage cu urechea ºi sã-ºi ticluiascã apoi denunþurile.

Frica de ruºi domnea ºi în casa noastrã. Moºul, Gheorghe Morar, nãscut în 1864, ºi moºica Ana, nãscutã în 1869, umblau cu lacãt la gurã, cãci nu vroiau ca la adânci bãtrâneþe sã fie aruncaþi dupã gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, dupã ce suflau lampa, bunicii, cât ºi mama mea, Maria, mã îndemnau ca sã mã rog la Dumnezeu sã se întoarcã românii. ªi mã rugam în fiecare searã, iar dimineaþa mã tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iatã-iatã înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaºi români. Cu venirea românilor mã amãgeam în fiecare zi. Coloanele lor aºa ºi nu se iveau de dupã crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am vãzut, totuºi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouã Pãtrãuþurile, Igeºtii, Crasna, Ciudeiul, Budineþul, Cireºul, Crãsniºoarele, cea Veche ºi cea Nouã, Bãnila Moldoveneascã, Dãvidenii, precum ºi sate de mai departe, de sub creierii munþilor. Bãtrâni cu plete albe pãºeau îngânduraþi, alãturi de bãrbaþi tineri ºi feciori voinici ºi drepþi ca brazii. Femeile, îmbrãcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trãistuþã cu merinde, iar de mâini îºi þineau copilaºii sau nepoþii. Unele femei îºi alãptau pruncii din mers. Din ogrãzi ieºeau grupuri de cupceni ºi se alãturau coloanei care se lungea, se îngroºa, de parcã toatã Bucovina subjugatã ieºise la drumul ce avea sã devinã a patimilor. Noi nu înþelegeam încã ce se întâmplase. Mama ºi bunica îºi fãceau semnul crucii, iar moºul, cu coatele sprijinite pe gard, urmãrea în tãcere coloana ce începea sã disparã dupã o cotiturã a drumului.

Dar îndatã mare veste cã românii din Bucovina nu mai vroiau sã trãiascã sub stãpânire sovieticã, cã ei mergeau la Adâncata ca sã li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivã în România, a fãcut ocolul satului.

ªi satul a început sã fiarbã: unii nu se îndurau sã-ºi lase avutul agonisit prin sudoarea frunþilor, alþii se codeau, alþii îºi pregãteau merinde de drum, iar alþii îl cãtau pe Lazãr Furnicã, un tânãr cu câteva clase fãcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineþ, ca sã le scrie grabnic cererile ºi sã ajungã din urmã coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata cã un ºef mare vãzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

- Ce doriþi, oameni buni ? ªi încotro v-aþi pornit, de v-aþi luat ºi merinde cu voi?

- Noi mergem în România, în þara noastrã, la fraþii noºtri, cã aici nu-i chip de trãit, i-ar fi rãspuns cineva din mulþime. Semnaþi-ne cererile, cum le-aþi semnat germanilor ºi polonilor. Dacã nu ne daþi drumul, noi trecem graniþa!

Acest ºef din raion s-a urcat pe o masã ºi a început sã-i ameninþe:

- Duceþi-vã acasã, vedeþi-vã de treburi, c-om da ordin sã fiþi arestaþi. Mulþimea s-a înfierbântat. ªi oamenii strigau:

- Mincinoºilor, ziceþi cã ne-aþi adus libertate, dar acum vedem noi cât costã „libertatea” voastrã. Noi ne ducem la graniþã. Arme nu avem ºi sã nu vã luaþi din urma noastrã!…

Revoltatã, mulþimea a ieºit din Hliboca ºi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în bisericã, sã cearã binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grãniceri cãlãri, care s-au dat deoparte ºi aºteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rãdãcinã ºi a strigat:

- Împrãºtiaþi-vã pe la casele voastre ºi creºteþi-vã copilaºii cã n-o sã ajungeþi unde v-aþi pornit!

ªi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat sã nu meargã la graniþã, dar oamenii erau atât de îndârjiþi, încât nici nu mai vroiau sã audã ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de þara pe care sovieticii o ciuntiserã.

Cupcenii noºtri, tineri ºi bãtrâni, au pornit ºi ei cu norodul spre graniþã. Oamenii mergeau pe drum, iar grãnicerii cãlãri prin ºanþuri. Grãnicerii nu intrau în vorbã cu oamenii, nu-i ameninþau, atât doar cã unul l-a lovit cu sabia peste mânã pe un þãran din fruntea coloanei care ducea crucea luatã din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniþa (aºa se numea cornul pãdurii dinspre Fântâna Albã) ºi când pânã la graniþã mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea cã o sã fie împuºcatã atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodatã, însã, au început sã þãcãneascã mitralierele. Cãdeau românaºii ca snopii de secarã.

Dupã masacrul de la graniþã, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamã sã nu fi ridicaþi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiþi prin pãduri, împuºcaþi ºi îngropaþi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat niºte soldaþi cu ochii mici, urâþi ºi negri la suflet. Intrau în capeliþe ºi spãrgeau icoanele cu baionetele. Cred cã erau strãnepoþii tãtarilor de altãdatã. De partea acestora s-au dat ºi cozile de topor. Umblau de la casã la casã, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca sã punã mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autoritãþilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrãcau ºi-i purtau prin sat ca pe niºte vite.

Oamenii care mai ieºeau din pãduri, intrau în curþile gospodarilor ºi cereau furci, hârleþe, ca sã spunã celor ce-i hãituiau cã n-au fost la graniþã, ci veneau de undeva de la lucru. Toatã primãvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuºcãturile. Jalea ºi groaza au umplut casele românilor, cãci începuse nimicirea noastrã ca neam, dezrãdãcinarea noastrã de pe moºia strãmoºeascã.

* * *

Alte informaþii despre ce fel de oameni au avut curajul sã înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albã, o mãrturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.

Preot Simion Ivaniuc a vrut sã plece în Germania când a vãzut ce se întâmplã dupã ocupaþie. A venit o delegaþie de enoriaºi: „Sfinþia-Ta pleci! D-voastrã scãpaþi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lãsaþi? Ce ne facem noi sub stãpânire duºmanã fãrã preot ºi fãrã bisericã? Noi unde sã ne ducem ºi încotro s-o apucãm? Un gospodar mai în vârstã îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toatã blândeþea:

- Pãrinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt pãstorul cel bun care sufletul sãu ºi-l pune pentru turma sa. Aceastã poruncã am primit-o de la Tatãl Meu.

- Nu ne pãrãsi, pãrinte, cã faci pãcate grele!”. S-a rugat ºi a simþit ceva deosebit ºi a rãmas. Ca mulþumire, un an casa i-a fost pãzitã ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe ªtefan cel Mare ºi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici ºi mãnãstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit ºi pe Regele Mihai. Credincioºii plângeau ºi spuneau: „Dacã pomeneºte pe Patriarh, pe Mitropolit ºi pe regii noºtri, asta înseamnã cã România nu ne-a uitat ºi va veni înapoi”.

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie ºi nu mã bag în treaba bãrbaþilor, dar pe mine mã doare cã ne-aþi luat credinþa.

- Adicã cum v-am luat credinþa? întreabã generalul.

- Iatã cum – aþi pus pe bisericã un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aþi luat tot pãmântul parohiei, i-aþi golit podul de grâne ºi i-aþi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El ºi-a vândut 5 vite mari ºi acareturi ºi tot nu-i ajung sã plãteascã impozitul, dar la anul ce va vinde?

- Dar de ce îþi pasã aºa de mult de preot?

- Iaca, cã îmi pasã, cã dacã el nu poate plãti impozitul, o sã ne închideþi biserica, iar noi l-am oprit pe preot sã nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci sã rãmânã cu noi, iar noi fãrã bisericã ºi fãrã credinþã nu rãmânem ci o sã plecãm de aici chiar dacã ne omorâþi, cã altã ieºire nu avem. ªi apoi nu înþelegem de ce îl prigoniþi pe preot ºi-l purtaþi mereu pe la Raion, cã dacã îl prigoniþi pe el înseamnã cã prigoniþi biserica ºi ne prigoniþi pe noi. Apoi în casa parohialã primãria vrea sã facã club, iar noi nu putem îngãdui una ca asta, pentru cã noi am construit casa respectivã pentru preot ºi nu pentru club.

De asemenea ne daþi tot felul de ordine ca în duminici ºi sãrbãtori sã ieºim cu animalele la lucru, iar învãþãtorii voºtri spun copiilor sã sãrbãtoreascã sâmbãta, iar Duminica sã vinã la ºcoalã ca evreii, ºi-i învaþã cã nu este Dumnezeu ºi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care cãutãm altã þarã în care sã putem trãi liberi ºi sã trãi creºtineºte aºa cum am fost obiºnuiþi din moºi strãmoºi. Cã aici nici sã ne rugãm nu putem.”

Pentru a scãpa de ocupaþie s-a hotãrât sã se posteascã negru în fiecare vineri. La animale se dãdea doar apã. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a rãspuns: „Postim ºi noi ºi animalele ca sã scãpãm de robia voastrã, pentru cã ne chinuiþi ca pe niºte robi”.

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasã. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cãrbunele, în vãzul comuniºtilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut sã arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus cã nu sunt trecuþi Regele ºi Generalul Antonescu la candidaþi, ci Generalul Jukov ºi Hruºevschi.

La Hliboca s-a strigat cãtre ofiþerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici ºi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pãmânturile noastre lãsate moºtenire de Marele ªtefan, aºa cã ori plecaþi, ori lãsaþi-ne sã plecãm noi peste graniþã ºi sã vã lãsãm gospodãriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastrã româneascã ºi biserica noastrã strãmoºeascã de care voi vã bateþi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastrã de jugul vostru de oþel!”

Þãranul Vasile Timeº din Cupca a rostit urmãtoarea rugãciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinþã prea înaltã, nefãcutã, neînchipuitã, fãrã de început ºi fãrã de sfârºit, Tu ce ai zis ºi ai fãcut toatã fãptura ºi dai viaþã zidirilor Tale, iar prin a cãrnii puteri se miºcã libere toate vietãþile de pe pãmânt ºi le hrãneºti pânã în crãpãturile pietrelor; nu întoarce faþa Ta de la noi pãcãtoºii, ci ridicã sabia mâniei Tale de peste noi ºi ne mântuieºte, cã Tu ne-ai zidit ºi numai Tu ne poþi mântui. Ascultã, Atotputernice, lacrimile noastre ºi ne ajutã sã scãpãm de stãpânirea pãgânã care ne chinuieºte ºi ne distruge Biserica Ta. Nãdejdea noastrã este Tatãl, scãparea noastrã este Fiul, acoperãmântul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântã, mãrire Þie. Amin!”

Primul a murit Ilie Scorabeþ, cel care þinea prima cruce. Apoi cei de lângã el: Ioan Frãtãuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateþi sabia, cã cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Þugui,

Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean ºi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faþã.

Un martor povesteºte: „În ochii mei, un flãcãu voinic, cu tricolorul în mânã, s-a prabuºit într-o baltã de sânge. Aud ºi acum strigãtele lui cu groaza morþii pe buze: «Fugiþi, oameni buni, eu rãmân aici sã mor pentru libertate!»”.

Ecaterina Suceveanu, o tãrancã din partea locului, în vârstã de 67 de ani, îºi aminteºte de vãrul ei, Constantin, ºi de sute de alþi români care au fost împuºcaþi fãrã milã în locul acela: “Vãrul meu a fost printre primii care au fost seceraþi. A fost împuºcat în cap, când încerca sã acopere cu trupul lui un bãiat din sat”. Bãiatul a fost unul dintre puþinii supravieþuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus cãciula lui Constantin. Am gãsit înãuntru o bucatã de os din craniul lui, plinã de sânge, ºi am pus-o într-un borcan. O þinem ºi acum, sunt moaºtele familiei noastre”.

Nu s-a fãcut o listã a celor morþi la Fântâna Albã sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.

Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe ºi Cosma Opaiþ, Gheorghe, Vasile ºi Cosma Tovarniþchi, Nicolae Corduban.

Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Þugui, Arcadie Plevan.

Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile ºi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.

Din Suceveni: Dragoº Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipãºtean, Gheorghe Sidoreac.

Din Iordãneºti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiþ a lui Mihai, Constantin Molnar.

Din Pãtrãuþii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pãtrãuceanu a lui Ilie, ªtefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.

Din Pãtrãuþii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moþoc.

Numele celor condamnaþi oficial pentru 1 aprilie, alþii decât cei care au fost omorâþi în zilele urmãtoare sau au murit în anchetã:

Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soþia, Veronica, cu 8 copii deportaþi în Kazastan.

Ilie Vasca – întors din lagãr în 1961

Vasile Grijincu, 10 ani muncã silnicã, a murit în lagãr.

Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagãr.

Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagãr.

Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagãr.

Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagãr.

Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.

Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Teodor Comariþã, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Constantin Coroamã, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.

Petru Schipor, 8 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Vasile Zmoºu, 8 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Cosma Crãsneanu, 8 ani, mort în lagãr înainte de pronunþarea sentinþei.

Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în rãzboi împotriva URSS.

Ilie Vasca din Pãtrãuþi a spus odatã, în româneºte, în lagãr: „Românul n-a stat în genunchi niciodatã decât în faþa lui Dumnezeu”.

Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mãrturiseºte în 1942, dupã intrarea armatei române în rãzboi ºi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mã vãd în þara mea, aºa-mi vine sã-mi fac cruce cu amândouã mâinile ºi sã fac un pas ºi sã sãrut pãmântul ºi apoi alt pas ºi iar sã sãrut pãmântul ºi apoi alt pas ºi iar sã sãrut pãmântul ºi tot aºa mereu pânã ce voi ajunge acasã. Atâta de puþin vrednic mã simt înaintea lui Dumnezeu cã m-a scãpat de satana ºi de iad”.

Pe 29 august 1942 preotul ªtefan ªtefanovici, protopop de Storojineþ, ºi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albã la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albã la Suceveni, pe care se cãraserã cei rãniþi ºi morþi spre Cernãuþi ºi spre alte gropi comune, a fost sfinþit cu agheasmã. S-a pus o troiþã, sculptatã de Tãnase Bãlan, ºi s-a hotãrât construirea unei biserici acolo.

http://basarabia-bucovina.info/2011/11/26/...h.H45StzlG.dpuf

http://www.dailymotion.com/video/xpvi7h_un...-71-de-ani_news

http://www.romania-actualitati.ro/Podcast#Listen

http://www.romania-actualitati.ro/crimele_...tana_alba-49169

Hal de topic deschis de georgica!

Pai cine l-a lasat?

Mie îmi ies 73 de ani, probabil cã cele postate aici au fost publicate de fapt în 2011!

Ai citit ditai romanu'????

Sa nu uitam ca zona respectiva este sub ocupatie straina si acum si populatia la fel de supusa slavizarii. Numai ca acu e la poporul(???) prieten ucrainean

Doar am evidenþiat neconcordanþa între date!
P.S Ce minunatã este funcþia "Delete"!

În nota obișnuitã, ce te miri?

Oricum ai lua-o, postarile lui sunt de 213410397230 ori mai inteligente decat ale multora. Nu ca as fi io pasionat excesiv de link-uri, da' decat sa citesc frustrari si mistouri de stadion, mai bine dau de rotita de la maus pana fac scurta la desht.

Imi pare rau daca atit puteti sau vreti sa intelegeti. Oamenii aceia au murit sau mai corect, au fost ucisi, din dragoste de Romania, din dragoste de Tara...Nu merita sa ne batem joc de memoria lor! Mai ales acum in Postul Mare...Sa fiti sanatosi. Poate va veti lumina...




&feature=player_embedded
&feature=player_embedded
&feature=player_embedded
&feature=player_embedded





http://www.dailymotion.com/video/xz26sy_ro...1941_shortfilms

Vreo diferenta intre ce au facut sovieticii in Basarabia si Bucovina



si ce au facut horthystii

in Transilvania? Niciuna! Amintiti-va doar ca dupa Primul razboi mondial Romania era impresurata de doua state sovietice: URSS si Republica sovietica ungara...Faptul ca armata romana a desfiintat-o pe cea din urma nu a ramas fara ecou in rindurile comunistilor nutrind o puternica dorinta de revansa...iar ocazia s-a ivit prin Protocolul Ribentrop Molotov si Dictatul de la Viena...urmate apoi de la asa zicele negocieri de la Turnu Severin cind a fost cedat Cadrilaterul...

Am vãzut sâmbãtã reportajul de pe TVR1, sincer sã fiu: mi-au dat lacrimile.

Esti obositor cu copy paste. Cine vrea stie de problemele astea. Cine nu si prezentarea melodramatica din articolele citate nu o sa aiba ca efect decat o reticenta din partea cititorilor. Mai bine bagai o parere personala despre evenimentele din anii `40-`41.Tare as fi curios sa citesc odata ceva generat de neuronul lui matale.

Imediat, stai sã compun ceva.

Hai mai vioi.

3 Apr 2014, 19:18:

așa ai rãcit.

Prea sfintia voastra. E un moment de intunecare in intelegerea lui matale probabil o slabiciune postprandiala speculata de aghiuta sau ai avut privirea incetosata de lacrimi. Ma adresam onor colegului Jeorjica.

Și-acu' grecului.

Bah, nu mai dati quote la primul post ca ma apuca bâții pana derulez pe smarfon...

Link-ul ala, crai nou, nu merge.

Felicitari, George, cred ca e cel mai bine documentat post/topic de pe tot forumul!

Ca sunt lucruri inteligente nu contesta nimeni, doar ca autorul lor nu e george.
In plus, eu as fi mai circumspect la asa-zisele "bine documentari". Daca va pierdeti cateva minute cu google, o sa vedeti ca in postarea initiala apar fragmente si linkuri in care se amesteca adevaruri istorice cu prezentari si trimiteri tendentioase strecurate pe ici pe colo intr-un stil deja consacrat al aburirii pe internet in scopuri politice.
De exemplu o parte din articol apare si pe site-uri cu vadita orientare neo-legionara si antisemita, care se folosesc de acest gen de scrieri pentru a zgandari glanda nationalista a bizonului mioritic- prea ocupat cu ziua de maine si prea sfertodoct ca sa-si mai utilizeze propriile sinapse si care prefera sa inghita pe nemestecate orice informatie cu aura academica.


Nu am putut sa nu remarc si partile pozitive ale acestui topic. De aia l-am lasat.


Da' de ce nu pui si cateva cuvinte de la tine? Te doare tastatura?

I-as sugera sa inceapa cu cuvintele lui. Cum ar fi "Baba etsi, fiindca am ceva timp, caut niste linkuri sa vi le pun mai jos!".

...Da' de ce nu pui si cateva cuvinte de la tine? Te doare tastatura?

[/quote]
Poate are tastatura luata la blecfraidei fara litere pe taste si lucra numai cu click pe soarec.

Apropo George, daca totusi te hotarasti sa scrii ceva, sa dai de stire lui os sau lui Fratzica sa-ti dea drumul la posturi. Eu plec saptamana aviatoare intr-un miniconced ( la Cluj ) (la onf) si nu stiu daca o sa am timp de intrat pe net.

Salutã-l pe tony, dacã vã vedeți.