Outline · [ Standard ] · Linear+ Robert Turcescu, Despre noi ... cred ...

Am aproape treizeci de ani. Am albit şi mă doare ficatul. De fapt, eu spun că mă doare ficatul, pentru că prietenii mei, care au întotdeauna ceva mai multe cunoştinţe medicale decît mine, au încercat să-mi bage în cap, de nenumărate ori, că ficatul nu doare. Puţin îmi pasă; pe mine mă doare, în fiecare dimineaţă, ceva în partea dreaptă şi am hotărît să spun că ficatul meu doare. Mă doare. Ieri m-am uitat în oglindă. Am cîteva riduri pe frunte şi cearcăne de om care adoarme la ore tîrzii, cu telecomanda în mînă. Machieuza de la televiziune îşi blestemă zilele ori de cîte ori ajung pe mîinile ei. Face ce face însă şi iese bine. Farduri, pudră, anticearcăn cît încape şi, gata, sînt ca nou. După 9 seara, fără mască, rămîn ca un clovn, împietrit în faţa oglinzii. Nu contează. Producătorul mă bate pe umăr, cum mîngîi un cal ieşit din cursă, şi-mi spune c-a fost bine. Cîteodată se strîmbă, şi-atunci îmi vine să mă sinucid. Cînd îmi spune c-a ieşit foarte bine e sărbătoare. Din cînd în cînd merg la cumpărături. Oamenii îşi dau coate şi m-arată cu degetul sau copiilor. Copiii sînt bucuroşi că-l văd pe nenea cu bilele de la televizor. Părinţii sînt uşor dezamăgiţi. Pentru unii sînt scund, pentru alţii - prea gras. Am auzit spunîndu-se că aş fi prea brunet. Sau prea încruntat. Pe unii îi miră că rîd. Prietena mea vrea să mergem în vacanţă la munte. Teoretic, am putea încerca, practic, e imposibil. Eu n-am concediu. Am frînturi de week-end şi dimineţi în care mă ridic din pat ca Lazăr din mormînt. Dimineaţa mă doare cel mai tare ficatul. Am aproape treizeci de ani şi muncesc ca disperatul. Cîteodată mi se pare că mişc munţii, de cele mai multe ori îmi vine s-o las baltă. Acum o săptămînă am blocat zece minute o intersecţie pentru că nu mai înţelegeam cine sînt, ce fac şi ce vreau. A fost o criză existenţială aparte, care a venit neanunţată, fix în intersecţia din Obor. A trecut cînd a sunat telefonul. Citesc multe ziare şi din ce în ce mai puţine cărţi. La nici treizeci de ani am ajuns să-i invidiez pe pensionari. Îi innebunesc pe adolescenţii care mă invită prin licee să le ţin prelegeri, explicîndu-le zeci de minute ce fericire imensă ar trebui să simtă pentru simplul fapt că au timp. Am făcut burtă şi mi-am luat casă. Mănînc la ore imposibile şi iubesc în secvenţe derulate cu încetinitorul. N-am chef, dar trebuie. Prietenii mă întreabă cît o să rezist, apoi mă compătimesc sincer. Eu zîmbesc strîmb, minţindu-i că se poate. Unii mă cred, alţii mă suspectează că sînt deja dus cu capul. Se ţes zvonuri cum că aş fi bolnav după glorie, înnebunit după bani sau, pur şi simplu, nefericit. Cîteodată îmi vine să mă mototolesc şi să mă arunc la coş. Alteori, cînd vin scrisorile, mail-urile, rating-urile şi strîngerile de mîini, mi se pare că merită. Dar ficatul tot doare. Am aproape treizeci de ani şi un labirint m-a închis pentru totdeauna. Mi se pare că merg, mi se pare că adun victorii, dar, de fapt, e o sumă tot mai mare de înfrîngeri dureroase. Care se aşază una peste alta, într-un teanc enorm, pînă la ceruri. Mint. Mă mint pe mine, îmi mint părinţii şi copilul. Le spun, şi-mi spun, că va fi bine. Tata mă crede, mama mă ştie, Ioana mă priveşte mirată. Pentru ea, tata vorbeşte mai mult la televizor, în dialoguri bizare cu necunoscuţi. Tata are cămăşi frumoase şi împarte bile. Una albă pentru cine ştie, una neagră pentru cine nu ştie. Aşa e tata. E decembrie. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa luna decembrie din calendar. Vrei, nu vrei, decembrie te obligă să tragi linie şi să faci bilanţuri. Bile albe şi negre. Zile mai bune sau mai proaste dintr-o viaţă de jurnalist pe care-l doare şi ficatul. This post has been edited by luxcor: 11 Jan 2005, 15:29

Am aproape treizeci de ani. Am albit şi mă doare ficatul. De fapt, eu spun că mă doare ficatul, pentru că prietenii mei, care au întotdeauna ceva mai multe cunoştinţe medicale decît mine, au încercat să-mi bage în cap, de nenumărate ori, că ficatul nu doare. Puţin îmi pasă; pe mine mă doare, în fiecare dimineaţă, ceva în partea dreaptă şi am hotărît să spun că ficatul meu doare. Mă doare.

Ieri m-am uitat în oglindă. Am cîteva riduri pe frunte şi cearcăne de om care adoarme la ore tîrzii, cu telecomanda în mînă. Machieuza de la televiziune îşi blestemă zilele ori de cîte ori ajung pe mîinile ei. Face ce face însă şi iese bine. Farduri, pudră, anticearcăn cît încape şi, gata, sînt ca nou. După 9 seara, fără mască, rămîn ca un clovn, împietrit în faţa oglinzii. Nu contează. Producătorul mă bate pe umăr, cum mîngîi un cal ieşit din cursă, şi-mi spune c-a fost bine. Cîteodată se strîmbă, şi-atunci îmi vine să mă sinucid. Cînd îmi spune c-a ieşit foarte bine e sărbătoare.

Din cînd în cînd merg la cumpărături. Oamenii îşi dau coate şi m-arată cu degetul sau copiilor. Copiii sînt bucuroşi că-l văd pe nenea cu bilele de la televizor. Părinţii sînt uşor dezamăgiţi. Pentru unii sînt scund, pentru alţii - prea gras. Am auzit spunîndu-se că aş fi prea brunet. Sau prea încruntat. Pe unii îi miră că rîd.

Prietena mea vrea să mergem în vacanţă la munte. Teoretic, am putea încerca, practic, e imposibil. Eu n-am concediu. Am frînturi de week-end şi dimineţi în care mă ridic din pat ca Lazăr din mormînt. Dimineaţa mă doare cel mai tare ficatul.

Am aproape treizeci de ani şi muncesc ca disperatul. Cîteodată mi se pare că mişc munţii, de cele mai multe ori îmi vine s-o las baltă. Acum o săptămînă am blocat zece minute o intersecţie pentru că nu mai înţelegeam cine sînt, ce fac şi ce vreau. A fost o criză existenţială aparte, care a venit neanunţată, fix în intersecţia din Obor. A trecut cînd a sunat telefonul.

Citesc multe ziare şi din ce în ce mai puţine cărţi. La nici treizeci de ani am ajuns să-i invidiez pe pensionari. Îi innebunesc pe adolescenţii care mă invită prin licee să le ţin prelegeri, explicîndu-le zeci de minute ce fericire imensă ar trebui să simtă pentru simplul fapt că au timp.

Am făcut burtă şi mi-am luat casă. Mănînc la ore imposibile şi iubesc în secvenţe derulate cu încetinitorul. N-am chef, dar trebuie. Prietenii mă întreabă cît o să rezist, apoi mă compătimesc sincer. Eu zîmbesc strîmb, minţindu-i că se poate. Unii mă cred, alţii mă suspectează că sînt deja dus cu capul. Se ţes zvonuri cum că aş fi bolnav după glorie, înnebunit după bani sau, pur şi simplu, nefericit.

Cîteodată îmi vine să mă mototolesc şi să mă arunc la coş. Alteori, cînd vin scrisorile, mail-urile, rating-urile şi strîngerile de mîini, mi se pare că merită. Dar ficatul tot doare. Am aproape treizeci de ani şi un labirint m-a închis pentru totdeauna. Mi se pare că merg, mi se pare că adun victorii, dar, de fapt, e o sumă tot mai mare de înfrîngeri dureroase. Care se aşază una peste alta, într-un teanc enorm, pînă la ceruri.

Mint. Mă mint pe mine, îmi mint părinţii şi copilul. Le spun, şi-mi spun, că va fi bine. Tata mă crede, mama mă ştie, Ioana mă priveşte mirată. Pentru ea, tata vorbeşte mai mult la televizor, în dialoguri bizare cu necunoscuţi. Tata are cămăşi frumoase şi împarte bile. Una albă pentru cine ştie, una neagră pentru cine nu ştie. Aşa e tata.

E decembrie. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa luna decembrie din calendar. Vrei, nu vrei, decembrie te obligă să tragi linie şi să faci bilanţuri. Bile albe şi negre. Zile mai bune sau mai proaste dintr-o viaţă de jurnalist pe care-l doare şi ficatul.

This post has been edited by luxcor: 11 Jan 2005, 15:29

asta ce-i ? citat din Turcescu ?

ups !

This post has been edited by costi: 11 Jan 2005, 15:36

Dilema, ce nr?

OUCH!
Doare!

depresie de om la 30 de ani!!! eteee acuuuu' sa isi dea demisia sa is vinda casa si mearga in comuna Stringa sa faca agroturism...acu' stii ce time is what you make of it.

si sa stiu omaeni care fac activitati f. benefice societatii in societati non guv. in aceleasi conditii stresante si au bani cat sa le ajunga sa viseze ca o sa isi cumpere un apart....asta daca ii tine ficatul.

Omu' are si el dreptate in felul lui. Cred ca vrea sa transmita ca nu e chiar atat de usor precum pare (si asta de multe ori), chiar daca castigi multi bani si faptul ca oricine e intr-un final om, cu necazurile de zi cu zi (copil, nevasta, soacra, ficat, vedeti combinatia ). Tot ce ii mai lipseste este o Dacie

"Tot ce ii mai lipseste este o Dacie"

Da' acuma tu vrei sa se sinucida direct?