Outline · [ Standard ] · Linear+ Cu negresa-ntre picioare

Pana una alta, una de ieri. E duminica dimineata, dupa ce-am stat toata sambata cu ochii pe geam, mintindu-ma ca o sa ploua si e bine sa nu plec undeva. Stau la calculator si-mi maltratez casca. Ii fac niste santuri cu un cutit prin polistirenul care o captuseste. De ce? Pai pentru ventilatie. Are doua gauri mari, frontale si tot aerul izbeste in frunte. Mi-e sa nu fac sinuzita. Dupa ce canalizez tot crestetul, izolez partea de la intrare, ca tot fluxul de aer sa mearga in sus, nu doar in frunte. Apoi strecor castile si firele "maini-libere"-lor (daca pot spune asa) prin captuseala. Bun... acum trebuie sa-i fac o proba. Asa ca-mi bag in cobur strictul necesar, ma imbrac, imi iau la revedere si plec. Unde? Habar n-am... Asa ca o iau pe Petricani si ma decid sa fac plinul la OMV-ul din sensul giratoriu. Fac stanga la iesirea din benzinarie si apoi dreapta pe linia de centura. Suna telefonul in casti, raspund dar nu se intelege nimic in mers. E curentul prea mare si acopera ca intensitate ce pot cele doua casti minuscule. Inchid si dau putin bice cailor, sa vad cum functioneaza aerisirea. Pfff, e mana cereasca. Aerul rece nu mai loveste in frunte, ci se raspandeste in tot crestetul ca o mana racoroasa ce face masaj. Ma hotarasc sa fac stanga si sa ma indrept spre Urziceni. Semne luminoase din sens invers, radar pe dreapta. Trec cu maxim cincizeci la ora pe langa el. Pana la Cosereni doar oglinda stanga se desface din filet si ma opresc s-o strang la loc cu patentul, ca altceva n-am la mine. Cu ocazia asta testez din nou telefonul cu mainile libere aferente. Functioneaza de minune pe loc. La Cosereni fac dreapta ca sa intru pe drumul pe care l-am strabatut asta iarna cu breakul. Merg lejer. Vantul bate in rafale dar soarele incalzeste. E o vreme aproape perfecta. Pana la Axintele, sosea bunicica si virajata. O placere pentru enduroaice. Hopa! Se termina asfaltul, zona de macadam, dar bine tasat. Ma gandesc ca e doar o portiune asa. Cand constientizez ca nu voi mai da de asfalt, incep sa merg mai taricel... la un moment dat acul vitezometrului sare de o suta la ora. Ma simt ca Meoni pe dune, sper insa sa n-o mierlesc ca el. Trec printr-o padure, depasesc o dacie, apoi vad mirarea pe fata unui loganar care vine din sens opus pune cu mana pe parbriz, ca sa nu i-l sparg. Pietrisul dispare pe alocuri, dar drumul e bun, uneori ca asfaltul. E clar ca nu asta e drumul, dar e prea frumos ca sa nu merg tot inainte. Dau de o raspantie, drumul meu pare mai secundar decat cel cu care ma intersectez, zaresc in stanga o borna kilometrica. Ma duc sa vad ce scrie pe ea. Lehliu in spate, Ciochina inainte. Ma uit pe harta si ma dumiresc. Nu vreau spre Lehliu. Dupa ce trec cateva logane, dintre care unul claxona, vezi Doamne sa ii fac loc, eu fiind oprit langa borna. Nu stiu ce o fi fost in capul lui. Asa ca o iau inainte. Ajung pe undeva prin Piersica, Ciochina la stanga, Borduselu inainte. Ma uit pe harta. Ciochina e pe drumul asfaltat, nu ma intereseaza, asa ca tot inainte. Dupa ce merg asa, la simtul artistului pe drumul care-l credeam eu a fi principal, dau de o balta cu multe pasari domestice. Drumul pe portiunea asta e plin de nisip. Simt cum rotile merg pe unde vor ele. Dakar ai vrut, na d-aici! Recunosc ca-i greu sa mergi asa, prin nisip si jinduiesc la putin pamant sub roti, dorinta ce mi se indeplineste repede, cu un deal de argila pe care il urc intr-a treia. Inainte, drum ca asfaltul. Doar ciulinii de pe margine ce-mi mai dau de furca, lovindu-ma peste glezne (de fapt eu pe ei). Iar o raspantie... Inainte nimic concret, in dreapta se vad copaci ce probabil strajuiesc un drum sau chiar o sosea. Hai sa fac dreapta pe langa canal. Merg paralel cu drumul catre Lehliu. Drumul pe care apuc, e de fapt format din doua urme de pamant si iarba intre ele. Pe margine vegetatie abundenta de care ma lovesc, asa ca merg incetisor uneori. Si merg, si merg, si parca nu se mai termina dar parca nici nu vreau sa se termine. Depasesc doar o caruta care-mi face loc. Doi copii la haturi, iar un nene tolanit in "bena". Le multumesc cu mana-ntinsa-n aer. Intr-un final ies in sosea si fac usurel stanga spre Dalga. N-am facut mare smecherie ca n-am luat-o spre Lehliu, dar a meritat evadarea. Pe stanga, din cand in cand, palcuri de carute, sub coviltir, nomazii autohtoni. Strunesc putin caii pe linia dreapta. Vantul lateral ma face sa merg aplecat mult intr-o parte. Cred ca e priveliste hilara pentru cei pe care-i depasesc. Mers alert pana in Drajna, unde fac drepta spre Calarasi, trec peste autostrada. Se pare ca sunt singurul care nu intra pe ea. Mi se face semn cu farurile. O fi vreun radar. Merg lejer. Intr-un final trece un logan alb de politie din sens invers. Vin niste vai de care ma gandesc sa profit un pic, neavand vant lateral. II trag repede un top-speed, 200 pe ceas. Io-te-te la batranica, inca mai poate. Intru in Calarasi, vad ca drumul spre Bucuresti se lasa in dreapta, in primul sens giratoriu, dar ma gandesc sa merg dupa indicatorul ce arata "Centru". Buzele si gura-mi sunt uscate de la vant si parca as manca ceva. Merg tot inainte, pana ce doar Dunarea ma mai opreste. De fapt, bratul Borcea precedat de un frumos parc. Floricele... dscn3651.jpg Borcea si un pic de plaja... dscn3652.jpg Barcute... dscn3659.jpg Pescari... dscn3660.jpg Flora... dscn3662.jpg Arta... dscn3653.jpg Loc de promenada... dscn3654.jpg dscn3663.jpg Zaresc o terasa... dscn3655.jpg M-asez la masa... dscn3656.jpg dscn3657.jpg Vine ospatarul, in tricou si pantaloni scurti. Ca sa ma conving ca e, ii cer un meniu. Ma uit pe el si vad doar pizza. Bun, hai una cu patru carnuri (quatro carni). Vine din nou. - O pizza, quatro carni... - N-avem pizza! - Si altceva, ce aveti? - Pai n-avem de mancare. Pauza de logica... Ma, de ce dracu' mi-a mai adus asta meniu? - Bine, da-mi o cola. Mi-o aduce. - Stai sa si-o platesc... Cat face? - Trei lei. Ii las patru, o beau si plec. Iesirea... dscn3658.jpg Fac cale intoarsa prin parc. Mai sunt doua restaurante in capat, dar nu mai am chef, asa ca ma echipez, pornesc si plec. Ca s-o iau spre Bucuresti, ar trebui sa ajung iar inapoi, in sensul giratoriu, dar daca directia era spre dreapta, hai s-o iau in stanga. Dau de-o strada, "Calea Bucuresti"... dar e cu sens unic, spre dreapta, asa ca o traversez si o iau pe prima la stanga, paralela cu ea. La un moment dat se termina si fac stanga din nou si ies in "Calea Bucuresti" ce are acum doua sensuri separate. Dupa doua trei semafoare ies din preafrumosul oras Calarasi si tin tot inainte spre Lehliu, asa cum imi arata indicatorul pe care l-am mai intalnit si vara trecuta, cand am facut stanga spre Oltenita. Vant lateral, mers oblic. Drum perfect, temperatura perfecta. Sate dragute, cu nume de domnitori, Vlad Tepes, Mihai Viteazu, Radu Voda... Vad in oglinzi un BMW care vine repejor. Il las sa ma depaseasca si incep sa ma tin dupa el. Merge tare, trecem destul de des de o suta jumate. Ritmul e antrenant, dar nu riscam nimic. Ia bine si curbele nu doar gorna pe linie dreapta. Ah! Am trecut de Razvani, locul copilariei mele, prin care vroiam sa fac un ocol. Nu ma mai intorc. BMW-ul face stanga spre autostrada, eu trec inainte si ridic mana in semn de salut. Brrrr, coloana mare la bariera. O iau pe dreapta pe poteca, pana in fata. Un nene traverseaza printre bariere si se indreapta catre mine. - E politie, e liber incolo? - Pana la Calarasi, nimic. Ii raspund. Abia dupa ce vad masina prima la bariere, cu usa deschisa, numere de Italia si cu usa lasata deschisa, imi dau seama de ce ma intrebase de fapt. Se strecoara printre bariere si se departeaza repede, cu pitipoanca din dotare in dreapta. Eu pun cricul si ma asez comod cu capul pe cobur. Nici una, nici doua, dupa vreo zece minute se ridica barierele, fara ca in prealabil sa fi trecut vreun tren. A-nnebunit lupu'. Inseamna ca d-aia era ditai coada asta si n-a mai rabdat ala. Trec usor prin Lehliu si ma gandesc sa opresc la "Hanul din Salcami". Accelerez la iesire si ma uit la vitezometru. Deodata acul cade la zero fara vreun semn de revenire. Ptiu drace, iar s-a ovalizat intrarea din melc. Trag pe stanga la marginea unei padurici. Desfac cu patentul si miezul care se invarte, cade liber. E rupt. Se pare ca nu e proiectat pentru vitezele astea. E clar, alt cablu de kilometraj. Cum turometrul nu l-am facut, nu mai am niciun indicator pe bor dupa care sa ma ghidez, asa ca merg. E, lasa, ca nici aia la curse n-au. Ajung in dreptul hanului, care acum e doar o locatie parasita cu portile legate. Se pare ca autostrada i-a adus falimentul, la fel ca in Cars. Plec dezamagit mai departe. Pana in Branesti, traficul se mai aglomereaza. Trag la o terasa aici si-mi comand o friptura, cartofi prajiti si o salata. Savurez fiecare inghititura. Nu stiu de ce aici si micii si orice-i pe gratar e asa de bun. Intre timp ma uit cum trec o gramada de motociclisti, chiar si motocicliste. Platesc si plec mai departe, catre casa. Soarele e puternic si mereu in ochii mei. Merg lejer, nu risc nimic. Intru in Bucuresti si fac dreapta pe Fundeni si stanga pe Colentina. Dreapta pe Doamna Ghica si stanga pe alea dintre blocuri. Ajung in fata scarii si acceasi caini disperati latra ca dobitocii. Cu ochii la ei, incerc sa parchez si ma impiedic de stalpul de care leg magaoaia noaptea. Ma dezechilibrez si tot fierul cade pe piciorul meu care se sprijina de stalp. Ma si doare dar imi si vine sa rad... M-am inecat ca tiganu' la mal... This post has been edited by vis-a-vis: 21 Sep 2009, 11:28

Pana una alta, una de ieri.


E duminica dimineata, dupa ce-am stat toata sambata cu ochii pe geam, mintindu-ma ca o sa ploua si e bine sa nu plec undeva. Stau la calculator si-mi maltratez casca. Ii fac niste santuri cu un cutit prin polistirenul care o captuseste.
De ce?
Pai pentru ventilatie. Are doua gauri mari, frontale si tot aerul izbeste in frunte. Mi-e sa nu fac sinuzita. Dupa ce canalizez tot crestetul, izolez partea de la intrare, ca tot fluxul de aer sa mearga in sus, nu doar in frunte. Apoi strecor castile si firele "maini-libere"-lor (daca pot spune asa) prin captuseala.
Bun... acum trebuie sa-i fac o proba. Asa ca-mi bag in cobur strictul necesar, ma imbrac, imi iau la revedere si plec.
Unde?
Habar n-am...
Asa ca o iau pe Petricani si ma decid sa fac plinul la OMV-ul din sensul giratoriu. Fac stanga la iesirea din benzinarie si apoi dreapta pe linia de centura. Suna telefonul in casti, raspund dar nu se intelege nimic in mers. E curentul prea mare si acopera ca intensitate ce pot cele doua casti minuscule. Inchid si dau putin bice cailor, sa vad cum functioneaza aerisirea. Pfff, e mana cereasca. Aerul rece nu mai loveste in frunte, ci se raspandeste in tot crestetul ca o mana racoroasa ce face masaj. Ma hotarasc sa fac stanga si sa ma indrept spre Urziceni. Semne luminoase din sens invers, radar pe dreapta. Trec cu maxim cincizeci la ora pe langa el. Pana la Cosereni doar oglinda stanga se desface din filet si ma opresc s-o strang la loc cu patentul, ca altceva n-am la mine. Cu ocazia asta testez din nou telefonul cu mainile libere aferente. Functioneaza de minune pe loc.
La Cosereni fac dreapta ca sa intru pe drumul pe care l-am strabatut asta iarna cu breakul. Merg lejer. Vantul bate in rafale dar soarele incalzeste. E o vreme aproape perfecta. Pana la Axintele, sosea bunicica si virajata. O placere pentru enduroaice.
Hopa! Se termina asfaltul, zona de macadam, dar bine tasat. Ma gandesc ca e doar o portiune asa.
Cand constientizez ca nu voi mai da de asfalt, incep sa merg mai taricel... la un moment dat acul vitezometrului sare de o suta la ora. Ma simt ca Meoni pe dune, sper insa sa n-o mierlesc ca el. Trec printr-o padure, depasesc o dacie, apoi vad mirarea pe fata unui loganar care vine din sens opus pune cu mana pe parbriz, ca sa nu i-l sparg. Pietrisul dispare pe alocuri, dar drumul e bun, uneori ca asfaltul. E clar ca nu asta e drumul, dar e prea frumos ca sa nu merg tot inainte. Dau de o raspantie, drumul meu pare mai secundar decat cel cu care ma intersectez, zaresc in stanga o borna kilometrica. Ma duc sa vad ce scrie pe ea. Lehliu in spate, Ciochina inainte. Ma uit pe harta si ma dumiresc. Nu vreau spre Lehliu. Dupa ce trec cateva logane, dintre care unul claxona, vezi Doamne sa ii fac loc, eu fiind oprit langa borna. Nu stiu ce o fi fost in capul lui. Asa ca o iau inainte.
Ajung pe undeva prin Piersica, Ciochina la stanga, Borduselu inainte. Ma uit pe harta. Ciochina e pe drumul asfaltat, nu ma intereseaza, asa ca tot inainte. Dupa ce merg asa, la simtul artistului pe drumul care-l credeam eu a fi principal, dau de o balta cu multe pasari domestice. Drumul pe portiunea asta e plin de nisip. Simt cum rotile merg pe unde vor ele.
Dakar ai vrut, na d-aici!
Recunosc ca-i greu sa mergi asa, prin nisip si jinduiesc la putin pamant sub roti, dorinta ce mi se indeplineste repede, cu un deal de argila pe care il urc intr-a treia. Inainte, drum ca asfaltul. Doar ciulinii de pe margine ce-mi mai dau de furca, lovindu-ma peste glezne (de fapt eu pe ei). Iar o raspantie... Inainte nimic concret, in dreapta se vad copaci ce probabil strajuiesc un drum sau chiar o sosea. Hai sa fac dreapta pe langa canal. Merg paralel cu drumul catre Lehliu. Drumul pe care apuc, e de fapt format din doua urme de pamant si iarba intre ele. Pe margine vegetatie abundenta de care ma lovesc, asa ca merg incetisor uneori. Si merg, si merg, si parca nu se mai termina dar parca nici nu vreau sa se termine. Depasesc doar o caruta care-mi face loc. Doi copii la haturi, iar un nene tolanit in "bena". Le multumesc cu mana-ntinsa-n aer. Intr-un final ies in sosea si fac usurel stanga spre Dalga. N-am facut mare smecherie ca n-am luat-o spre Lehliu, dar a meritat evadarea.
Pe stanga, din cand in cand, palcuri de carute, sub coviltir, nomazii autohtoni. Strunesc putin caii pe linia dreapta. Vantul lateral ma face sa merg aplecat mult intr-o parte. Cred ca e priveliste hilara pentru cei pe care-i depasesc.
Mers alert pana in Drajna, unde fac drepta spre Calarasi, trec peste autostrada. Se pare ca sunt singurul care nu intra pe ea. Mi se face semn cu farurile.
O fi vreun radar. Merg lejer. Intr-un final trece un logan alb de politie din sens invers. Vin niste vai de care ma gandesc sa profit un pic, neavand vant lateral. II trag repede un top-speed, 200 pe ceas.
Io-te-te la batranica, inca mai poate.
Intru in Calarasi, vad ca drumul spre Bucuresti se lasa in dreapta, in primul sens giratoriu, dar ma gandesc sa merg dupa indicatorul ce arata "Centru". Buzele si gura-mi sunt uscate de la vant si parca as manca ceva.
Merg tot inainte, pana ce doar Dunarea ma mai opreste. De fapt, bratul Borcea precedat de un frumos parc.

Floricele...
dscn3651.jpg

Borcea si un pic de plaja...
dscn3652.jpg

Barcute...
dscn3659.jpg

Pescari...
dscn3660.jpg

Flora...
dscn3662.jpg

Arta...
dscn3653.jpg

Loc de promenada...
dscn3654.jpg


dscn3663.jpg

Zaresc o terasa...
dscn3655.jpg

M-asez la masa...
dscn3656.jpg

dscn3657.jpg

Vine ospatarul, in tricou si pantaloni scurti. Ca sa ma conving ca e, ii cer un meniu.
Ma uit pe el si vad doar pizza. Bun, hai una cu patru carnuri (quatro carni).
Vine din nou.
- O pizza, quatro carni...
- N-avem pizza!
- Si altceva, ce aveti?
- Pai n-avem de mancare.
Pauza de logica... Ma, de ce dracu' mi-a mai adus asta meniu?
- Bine, da-mi o cola.
Mi-o aduce.
- Stai sa si-o platesc... Cat face?
- Trei lei.
Ii las patru, o beau si plec.

Iesirea...
dscn3658.jpg

Fac cale intoarsa prin parc. Mai sunt doua restaurante in capat, dar nu mai am chef, asa ca ma echipez, pornesc si plec.
Ca s-o iau spre Bucuresti, ar trebui sa ajung iar inapoi, in sensul giratoriu, dar daca directia era spre dreapta, hai s-o iau in stanga.
Dau de-o strada, "Calea Bucuresti"... dar e cu sens unic, spre dreapta, asa ca o traversez si o iau pe prima la stanga, paralela cu ea. La un moment dat se termina si fac stanga din nou si ies in "Calea Bucuresti" ce are acum doua sensuri separate. Dupa doua trei semafoare ies din preafrumosul oras Calarasi si tin tot inainte spre Lehliu, asa cum imi arata indicatorul pe care l-am mai intalnit si vara trecuta, cand am facut stanga spre Oltenita. Vant lateral, mers oblic. Drum perfect, temperatura perfecta. Sate dragute, cu nume de domnitori, Vlad Tepes, Mihai Viteazu, Radu Voda...
Vad in oglinzi un BMW care vine repejor.
Il las sa ma depaseasca si incep sa ma tin dupa el. Merge tare, trecem destul de des de o suta jumate. Ritmul e antrenant, dar nu riscam nimic. Ia bine si curbele nu doar gorna pe linie dreapta. Ah! Am trecut de Razvani, locul copilariei mele, prin care vroiam sa fac un ocol. Nu ma mai intorc. BMW-ul face stanga spre autostrada, eu trec inainte si ridic mana in semn de salut.
Brrrr, coloana mare la bariera. O iau pe dreapta pe poteca, pana in fata. Un nene traverseaza printre bariere si se indreapta catre mine.
- E politie, e liber incolo?
- Pana la Calarasi, nimic. Ii raspund.
Abia dupa ce vad masina prima la bariere, cu usa deschisa, numere de Italia si cu usa lasata deschisa, imi dau seama de ce ma intrebase de fapt.
Se strecoara printre bariere si se departeaza repede, cu pitipoanca din dotare in dreapta. Eu pun cricul si ma asez comod cu capul pe cobur.
Nici una, nici doua, dupa vreo zece minute se ridica barierele, fara ca in prealabil sa fi trecut vreun tren.
A-nnebunit lupu'. Inseamna ca d-aia era ditai coada asta si n-a mai rabdat ala.
Trec usor prin Lehliu si ma gandesc sa opresc la "Hanul din Salcami".
Accelerez la iesire si ma uit la vitezometru. Deodata acul cade la zero fara vreun semn de revenire.
Ptiu drace, iar s-a ovalizat intrarea din melc. Trag pe stanga la marginea unei padurici. Desfac cu patentul si miezul care se invarte, cade liber. E rupt. Se pare ca nu e proiectat pentru vitezele astea. E clar, alt cablu de kilometraj.
Cum turometrul nu l-am facut, nu mai am niciun indicator pe bor dupa care sa ma ghidez, asa ca merg. E, lasa, ca nici aia la curse n-au.
Ajung in dreptul hanului, care acum e doar o locatie parasita cu portile legate. Se pare ca autostrada i-a adus falimentul, la fel ca in Cars.
Plec dezamagit mai departe. Pana in Branesti, traficul se mai aglomereaza. Trag la o terasa aici si-mi comand o friptura, cartofi prajiti si o salata. Savurez fiecare inghititura. Nu stiu de ce aici si micii si orice-i pe gratar e asa de bun. Intre timp ma uit cum trec o gramada de motociclisti, chiar si motocicliste. Platesc si plec mai departe, catre casa. Soarele e puternic si mereu in ochii mei. Merg lejer, nu risc nimic. Intru in Bucuresti si fac dreapta pe Fundeni si stanga pe Colentina. Dreapta pe Doamna Ghica si stanga pe alea dintre blocuri. Ajung in fata scarii si acceasi caini disperati latra ca dobitocii. Cu ochii la ei, incerc sa parchez si ma impiedic de stalpul de care leg magaoaia noaptea. Ma dezechilibrez si tot fierul cade pe piciorul meu care se sprijina de stalp. Ma si doare dar imi si vine sa rad...
M-am inecat ca tiganu' la mal...

This post has been edited by vis-a-vis: 21 Sep 2009, 11:28

1. Cu ce aparat faci pozele?
2. Ar trebui sa scrii o carte... pe bune .

C-o savoniera d-asta: nikon_l5_frontback-001.jpg

Orice as face pe bani, n-ar mai fi la fel. Chiar nu cred ca o carte ar trebui sa suporte randurile mele...
E doar promovare a motociclismului si a motociclistului. Sper da conving cat mai multi din cei care stau pe ganduri si cred ca au imbatranit pentru "sportul" asta (si nunumai), sa faca pasul cel mare.

@ vis-a-vis
Scrie in continuare aici pe forum, ca faci bine ceea ce faci.
N-am nici o intentie de a te flata. Motocicleta vroiam sa-mi iau de mult timp, iar randurile tale au contribuit intr-o oarecare masura la a lua hotararea de a face "pasul cel mare".
Asadar, pe mine m-au ajutat. Sper sa-i ajute si pe altii.
Tot in aceiasi ideea, pun si eu mai jos un text. Nu este al meu, este al dlui. Dan Nastase. Pentru cei care nu-l stiu, este un mare pasionat de motociclete, in special un mare fan BMW. Iar articolele sale de pe la sfarsitul anilor '90 m-au facut sa ma indragostesc de BMW (moto).


MOTOCICLETA CA PASIUNE

Nobila elita a barbatiei absolute, cavalerii strabat veacurile. Ei nu au disparut in epoca motorizarii, asa cum nu va disparea niciodata spiritul omului de onoare. Cavalerii de azi nu mai au camasi de zale, coifuri de otel sau palarii cu panas. Poarta insa cu aceeasi mandrie costume ranforsate, cizme de piele, casti integrale… si caii lor sunt altii, naravasii “cai putere” intruchipati din poveste…
Legendarul Roland, nobilul Ivanhoe, ratacitorul hidalgo, Don Quijote, muschetarul d’Artagnan daca ar fi trait in zilele noastre ar fi avut motociclete… si ar fi fost calaretii turnirurilor de azi. I-ar fi chemat, poate, altfel sau ca pe oricare dintre noi – cavaleri oricand gata sa cucerim zarile calari pe armasarii nostri nazdravani cu stea in frunte.
Suntem oamenii pentru care motocicleta constituie o pasiune dincolo de motivatiile comune si imediate. Optiunea din pasiune trece cu puterea gandului peste imposibilitatile de ordin financiar sau evita ratiunile de genul “te bate vantul, te ploua si te ninge”… Pentru noi, comparatia dintre o motocicleta “pur-sange” si un automobil oarecare este la fel de fara sens ca aceea dintre o gazela si un elefant. Motocicletele de astazi au peste 150 CP si viteze care depasesc cu mult 250 km/h. Chiar daca nu le avem, inca visam la ele... Pentru noi, motocicleta reprezinta un adevarat mod de viata. Fiindca acolo unde ii cuprinde pe altii teama, noi incepem sa traim cu adevarat!
In echilibru imposibil pe grohotisul cararilor de munte sau pe asfalt in plina viteza cand totul devine “altfel”. Cand om si motor inving spatiul. Atunci cand contopiti intr-o singura fiinta devenim o sageata de vointa nascuta dintr-un gand liber lansat catre oriunde…
…Bucuria de a trai intotdeauna gata sa ne aruncam pe unda ademenitoare a soselei care ne cere cu o irezistibila chemare. Sa simtim ca totul in jurul nostru ne apartine si noi apartinem universului care ne inconjoara… “Monstrul” mecanic care inspaimanta intelegerea comuna noi il putem stapani… Sa ascultam cantecul tulburator al motorului, sa vedem cum tremura retrovizoarele sub formidabilele rafale de vant atunci cand nimeni nu mai stie unde se termina omul si unde incepe masina…
Tineri mistuiti de dorul aventurii si veterani pe care nimeni si nimic nu ii poate desparti de pasiunea lor de o viata, motocicleta - formeaza o lume aparte cu suflet romantic.
Sa alergi cu dragoste si pasiune intr-un echilibru perfect si sa spui de fiecare data, inainte de a-ti aseza casca pe cap: “stiu ca nu sunt invulnerabil"…
Gentlemen start your engines!

Dan Nastase

Așa am să fac, poate mai conving vreo 2-3 insi, să facem gasca Cu Dan Nastase m-am intalnit mai demult prin Băneasa. M-am dus la el sa-mi recomande pe cineva care se pricepe la reparat motoare. Era prin '97-'98. Am stat ceva la taclale, e chiar un om deosebit.

Continuareaaaaa!

Na...

Mă trezesc pe burtă, deschid un ochi. ”„Pegaso” cu ochii pe pereți.
-Te-am sforăit tare?
• Un pic...
• Dă drumu’ la televizor, să vedem ce vreme avem.
Întorc capul spre geam, frumos afară. Mă mai zvârcolesc prin pat, apoi mă dau jos să controlez hainele. S-au mai uscat, însă adidașii sunt încă destul de uzi.
Mâncăm ce mai am prin traistă, mergem la baie ca oamenii și începem echiparea.
Îmi trag niște ciorapi uscați, apoi niște pungi de plastic peste și apoi totul în adidași. Pantalonii mai sunt umezi pe la prohab și pe la betelie. Mănușile-s fleașcă, le bag într-o pungă.
Facem patul, aranjăm prin camera, ieșim și predăm camera din mers. Scoatem mobrele de după gărduleț, le echipam, le pornim, plecăm și facem stânga către Ceahlău. E destul de răcoare dar frumos. Șmecheria cu pungile ține de minune. Nu se simte rece la picioare. Trecem de Barajul Bicaz și intram pe drumul virajat de pe lângă lac. Curbele ne îmbie la drum, peisajul e de vis. Ne mai oprim din când în când la semafoarele ce semnalizează lucrări la porțiunile rupte de ape. După ce parcurgem barajul și facem stânga, curbele devin mai largi și asfaltul mult mai bun. Un Seat mă tatonează din spate. Dă semne c-ar vrea să depășească. Măresc un pic ritmul. Se ține bine pe curbe, poate mai bine ca cele două roți ale mele. Însa la ieșirea din viraje ma depărtez vizibil. Încep să merg în ture, cu o treaptă mai jos decât în mod obișnuit, de fapt comut pe modul race și îl alerg puțin. Se apropie doar în curbele foarte strânse, dar nu îndeajuns de mult.
Panta devine din ce în ce mai lină și șoseaua la un moment dat doar puțin sinuoasa, așa ca-l las să treacă și facem stânga într-o benzinărie. Mă bucur că am tras totul pe cameră. Facem plinurile și ne hotărâm să facem un mic ocol până în Durău, poate luam și micul dejun acolo. Drumul e sinuos și interesant, chiar dacă e aproape plat până la intrarea în Durău. Câteva podețe sunt aproape perpendiculare cu direcția drumului și trebuie luate din scurt, cam ca la TT Trophy. Urcușul în Durău îl fac cu a doua și uneori cu a-ntaia. Mergem până în capătul micii dar frumoasei stațiuni, apoi facem cale întoarsa până într-o parcare goala. Terasa din dreapta ne face cu ochiul. Este de fapt un soi de platformă pe piloni de lemn, de pe marginea căreia sa vede pârâiașul din vale.
Ne așezăm la masa și după ce comandăm câte o omletă, ne hotărâm asupra traseului. E clar ca în mintea noastră suna doar ”„Transfăgărășan”.
Încerc sa fac niște poze, dar camera foto refuza sa declanșeze. O mângâi, o înjur, fac tot ce-i omenește posibil, ea nimic.
Iau și camera video la întrebări. Văd ca e cardul plin. Am uitat să șterg filmele vechi și cu ultima parte pe care am filmat-o, s-a umplut. Încerc să șterg primele filmulețe, dar nu reușesc să-l șterg decât pe ultimul. Îmi vine să plâng de ciudă... Le șterg pe toate dacă tot m-am apucat.
Mă gândesc că o omletă mare și pufoasă, cu multe chestii prin ea o să mai îmbunătățească starea de spirit.
După ce așteptăm o grămadă de timp, vine chelnerița cu două foi albe împăturite, cred că au pățit asta ca să mascheze faptul că suferă de platfus sever.
Ne uităm unul la celălalt și nu știm dacă să zâmbim sau să oftăm.
Înghițim repede produsul mai mult alb, plătim cât mai repede cu putință și ne luăm tălpășița. Între timp parcarea s-a umplut de mașini. După câteva manevre ieșim și coborâm în frână de motor. Parcă s-a mai încălzit, soarele-i strălucitor și sperăm să ne usuce hainele.
Îl las pe Dragoș la conducere până la ieșirea în drumul național. Are gume mai bune și ia curbele mai bine. Aceleași treceri ca la TT Trophy, chinuială la depășirea unui autobuz articulat și suntem în DN.
Facem stânga și mergem prin drumul virajat și împădurit până spre Borsec, unde facem dreapta. Urcăm rampa abrupta, intrăm în stațiunea plină de lume. Fanfara, costume naționale (maghiare?), uniforme vechi, mici, bere, kurtos kalacs... Mergem până sus la camping și facem cale-ntoarsă în mijlocul animației. Tragem cât mai pe dreapta, sa nu încurcam cele două mașini de pompieri de pe timpu’ lu’ Pazvante, dar foarte îngrijite și strălucitoare. Coborâm până la o gheretă cu izvoare. Ne ostoim setea și apoi umplem termosurile. Mai stăm un pic, ne mai chiorâm la sărbătoarea care e-n toi și cum călătorului îi șade bine cu drumul, purcedem iar către Gheorgheni, via Toplița. Drumul către Gheorgheni, pe care l-am parcurs c-o zi înainte prin ploaie cu viteză redusă, mi se pare acum foarte prost, însă căldura soarelui care-mi încălzește oasele, mai atenuează această senzație. Intrăm în Gheorgheni, dar ratăm drumul către Sovata, așa că ne oprim într-o intersecție, mă uit pe hartă și facem cale-ntoarsă câțiva kilometri. Totuși, nu era strict necesar să facem asta, căci puteam face dreapta, drumul intersectându-se cu breteaua pentru care am ocolit.
Nu-i nimic, data viitoare am să știu.
Drumul de câmpie lasă soarele la iveală și ne revenim la normal, însă nu ne dezbrăcăm de hainele groase, încă mai e nevoie pentru a acumula energie și nici nu e foarte cald. Intrăm în pădure, drumul iar devine plăcut. Serpentine, curbe largi. Traficul se intețește, trec și câteva motoare, semn că e o zi bună de plimbat. Facem un mic popas și mă întind pe jos ca să mi se mai așeze bătrânele-mi oase.
Mai că nu-mi vine să mă ridic și o fac cu greu. Ieșim din pădure, drumul devine iar plictisitor.
La intrarea în Sovata ne oprim iar și uitându-ne la ceas, hotărâm să nu mai facem escală. Dau la demaror și mi se pare ca învârte cam greu. Plecăm, facem stânga pe drumul cât se poate de național. Suișuri și coborâșuri ca în Dobrogea, curbe mai deloc... M-am încălzit de-a binelea și în Sângeorgiu de Pădure, oprim să mai arunc din haine, precum Baba Dochia. Dau la demaror, nimic concret. Doar niște tentative cu sunet ca de castaniete.
• Am pus-o, s-o fi ars releul de încărcare, îmi zic în gând.
Dragoș se uită întrebător din spatele căștii.
Traversez împingând bivolița la umbra unui supermarket. Scot cheile de pe fundul coburului, desfac capacul lateral ca să dezvălui goliciunea bateriei, pe fundul căreia se mai văd doar câteva urme de lichid. Tensiunea prea mare generată de releul de încărcare, a fiert-o și a ieșit tot lichidul prin preaplin. Mi s-a părut mie ca mirosea a sulf la un moment dat, dar prin câte mirosuri am trecut, n-am dat importanță.
Bun, acum ce faci? Ești la mama dracului și e duminică. Îl trimit pe Dragoș sa caute o benzinărie, poate au electrolit sau măcar apa distilată.
Eu îmi mai fac de lucru, construiesc o pâlnie dintr-o bancnota de un leu, scot bușoanele de la fiecare celula. Se apropie doi puradei. Unul întreabă ceva în maghiara.
• Zi și pe românește dacă vrei sa-ți răspund.
• Nu mai pornește nenea?
• Da, a fiert bateria.
• Și mai merge reparată?
• Cred că da, aștept pe cineva.
După ce se mai învârte pe lângă motocicleta desfăcută privind măruntaiele cu un aer expert, mă întreabă...
• Nu-mi dați mie leul ăla (adică pâlnia)
• Nu, că-mi trebuie, sa torn apă în baterie.
Deci d-aia mă întreba de vorbă, avea un scop precis. Bai frate, chiar peste tot în țara asta e plin de cerșetori?
Stau eu așa, la umbră și privesc cum trec motociclete și din stânga și din dreapta, numai Dragoș al meu nu se zărește.
Apare într-un final cam după o jumătate de oră și scoate o sticla de apă distilată.
• N-am găsit decât apa și tocmai la mama dracu’. Nu e nicio benzinărie p-aproape.
Umplu toate celulele cu apa până la nivelul maxim cu ajutorul „pâlniei”.
Pun bateria la loc, îi înfiletez bornele și dau la cheie.
Demarorul învârte cu putere și motorul pleacă imediat.
Răsuflam ușurați. Mă uit la ceas, e destul de târziu. Pun capacul la loc, sculele în geantă și plecăm din nou la drum.
Mergem destul de mult până la benzinărie, unde și facem la stânga spre Sighișoara.
Drum național aglomerat, uneori cu două benzi pe sens. Ora prânzului a trecut de mult și îmi cam chiorăie mațele de foame. Undeva, pe un deal, la marginea drumului zăresc un restaurant ca o cabana, cu multe foișoare pe lângă. Tragem în parcare și urcam într-un foisor. Stăm în tricouri și totuși e cald. Spatele îmi e obosit și neascultător. Ne mutam la o alta masă, cu niște bănci mai țapene, ca să mă pot sprijini mai bine. până vine mâncarea, ne uitam pe hartă și vedem că mai este o grămadă până acasă și e aproape cinci. N-are nimic, vedem noi cum facem. Suntem băieți mari. Ne bucurăm de ciorbe și apoi de fripturi. Doar la Bran am mai mâncat atât de bine. Chiar nu m-așteptam ca pe marginea drumului să se întâmple asta. Felicitări!
Mai tragem noi de cele două beri fără alcool și într-un final, cu burțile pline și parca un pic toropiți ne îndemnăm unul pe celălalt să plecăm.
Plecam și până în Sighișoara ținem un ritm lejer. De aici, ne uitam după indicatoare cu Agnita. După ce parcurgem străzile întortocheate, ieșim undeva pe un drum îngust străjuit în dreapta de un versant și pe margine de faună abundenta, iarbă înaltă, arbuști și copaci, iar în dreapta de câmp. E o imagine ca în filme. Parca ești la marginea lumii, în dreapta se termină și în stânga se deschide.
Peisajul asta ține câțiva kilometri, după care drumul face ușor spre stânga, spre câmpie și muntele se retrage și el undeva spre dreapta. Trecem prin sate parcă uitate de lume. Se vede, după case, că aici au trăit cândva mulți sași, înlocuiți acum de alte minorități.
La un moment dat am proasta inspirație să facem stânga după un indicator cu Făgăraș, uitând ca vroiam de fapt sa îl ocolim. Asfaltul se termina și urmează pietriș.
Și o ține așa mulți kilometri, până când întrebăm pe cineva cum să ieșim mai repede spre drumul național. Trecem printr-o pădure, apoi într-un sat dăm de asfalt. Aproape de ieșire, niște serpentine și niște scuteriști versați pe ele. Îi depășim când drumul se înrăutățește și roțile lor mici nu fac față hârtoapelor.
Ieșim într-un final, facem dreapta spre Sibiu. Oprim la prima benzinărie întâlnită și facem plinurile. Razele soarelui căzut undeva într-un colț de cer, încep să pălească. Alergăm puțin mobrele până la intrarea pe Transfăgărășan.
Până la poalele muntelui nu mai vedem soarele. Strălucesc din sens invers câteva faruri de motociclete, ultimile întâlnite pe acest traseu. La poalele muntelui e deja amurg. Urcam două-trei serpentine și tragem pe dreapta. Frigul ne face să ne imbracam. Ma uita la ceas, e deja opt seara. Plecam repede, după câteva guri de apa. Se întuneca încet, cu fiecare curbă luata. Mai e puțină lumina la ieșirea în golul alpin. Priveliștea e superbă. Trecem ușor și prin tunelul de sus, după care opresc să-mi pun și mănușile.
• Ce facem mă, tragem la o pensiune?
• Nu mă, mergem acasă, ne mai oprim, vedem noi...
• Bine! Ești ok? Obosit?
• Da, dar merge, dă-i înainte.
• O luăm ușor la vale, pe serpentine.
Ne depășește un MCV cu remorca și numere de Argeș. Profit și mă țin după el. La intrarea în pădure se lasă întunericul cu desăvârșire. MCV-ul o lasă moale, eu preiau conducerea. Farurile luminează destul de bine, sunt mulțumit de achiziție. Sunt porțiuni proaspăt asfaltate pe care gonești de plăcere, urmează apoi coșmarul. Curbe strânse pe lângă lac înainte de care trebuie sa frânezi puternic, să te lași mult în acul de păr, să ai grija la gropi și farul nu bate decât înainte.
Merg așa, mai mult precaut decât de plăcere, până ne depășește un Seat Alhambra mai vechi. Se pare că omul știa bine traseul, că merge destul de lejer și frânează doar când trebuie. Profit de lumina mult mai dispersata a farurilor lui și ma plasez în spate, cu faza scurtă. Zeci de curbe în care se repetă același scenariu, a două și a treia cu viraj ușor pe stânga, frâna puternic, ac de păr pe dreapta, apoi S-uri și din nou virajul de a treia pe stânga și acul de păr pe dreapta. Mergem aproape la limită. Uneori Seatul se pierde în față, mai ales după ce într-un ac de par derapez vârtos cu spatele pe o porțiune de nisip. Trag tare să-l ajung. Sunt dependent de luminile lui care bat bine pe lateral. Dragoș ține ritmul în spate. După câteva zeci de minute ajungem și la baraj. O priveliște, chiar dacă artificială, ce nu credeam sa existe. Oprim. Lumini peste tot, inclusiv pe omul de tinichea cu fulgere-n mâini.
Din cealaltă casca se aude.
• Băi, nu suntem sănătoși, ce ne-a alergat ăla...
• Da mă, dar altfel nu vedeam nimic în curbe, trebuia să mă țin după el... și cred că ne lua și somnul dacă nu trageam tare.
Ne mai dezmorțim puțin în timp ce privim minunea arhitecturală.
Plecam ușor până scăpam de lumina, să facem ca oamenii și noi ceva la întuneric.
După ce oprim motoarele și lumina, se lasă o tăcere și o beznă cumplita. Simt un mic fior înfricoșător de care mă scutur repede.
Plecăm încet. Eu am viziera ridicată, ca să văd mai bine. Ritmul e lejer și îl ținem așa până începe să se termine curbele. Traficul e foarte lejer și până în Curtea de Arges, nimic deosebit. Aici, eu ma ridic în scărițe, ca sa iau mai rapid denivelările și stau așa până ajung o prima intersecție. Mă opresc, în spate nici urma de Pegaso.
• Unde dracu’ l-am pierdut p-ăsta?
Fac cale întoarsă și-l găsesc în benzinărie. Îmi iau un Snickers și un Pepsi, să mai schimb gustul de vânt. Mă uit la ceas, e trecut de unsprezece. Până în Pitești mers întins, fără probleme. Găsim repede intrarea pe autostradă. De aici până acasă, m-ascund după parbriz și mergem cu viteză maximă legală. La intrare în București sunt amorțit tot. Mai băgăm niște liniuțe pe la semafoare, ca să ne mai dezmorțim.
Ne despărțim și o ia fiecare la casa lui. Ajung în fata scării, descalec și cu greu îmi vine să mă apuc de strâns bagajele...
Ce zi maraton... peste șapte sute de kilometri pe drumuri de munte.

This post has been edited by vis-a-vis: 30 Apr 2021, 10:45

Esti tare omule ... cand iau pauza imi place sa ma delectez cu povestirile de aici ! merci

Pfff... de maine ma apuc de citit toate paginile .

Ma bucur ca ai reusit sa faci si Transfagarasanul pe motor. Respectele mele!

foarte frumoase si romantice povestirile tale

Cum cablul de kilometraj a cedat cand veneam de la Calarasi si n-a fost chip sa fac din doua, unul... am facut un efort financiar si am comandat unul nou si pe langa el, un cauciuc pentru roata fata, pentru ca era cam varza asta vechi, un set de leviere, lichid de frana, un spray de curatat lantul si altul de uns.
Asa ca ieri am dat roata jos si am schimbat singurel cauciucul. Cand ai sculele potrivite merge ata. Mi-a luat vreo 20-25 de minute. Acum sunt pregatit si pentru o eventuala pana, mai ales daca ma prinde cine stie pe unde. Dupa ce am remontat roata, am schimbat lichidul de frana, care era sub nivel deja si cam ciudat la culoare. Am lasat sa curga pana a iesit lichid curat.
Am ridicat apoi matahala pe niste caramizi si am spalat lantul cu spray. Am lasat sa se-nvarta in viteza, roata fiind suspendata. A sarit o gramada de maglavais de pe lant, am facut o pata mare pe pavajul din curte care nu s-a mai curatat integral...
Apoi l-am uns prin aceeasi metoda. A urmat o mica spalare, mai ales pe la etrieri, ca sa nu ramana lichid de frana. Cel mai suprins am fost de janta spate de care nu stiam ca luceste
Acum parca am servodirectie, inca nu l-am testat pe curbe dar se simte ca se comporta mult mai bine. Si vitezometrul merge acum fara sa mai vibreze acul, insa cel mai multumit sunt de leviere

This post has been edited by vis-a-vis: 2 Oct 2009, 05:40

Nenea visule,io sper sa-ti "rugineasca" levierele alea in coburi!
Tare fain jurnalul dumitale.Da-i inainte!

Multumesc tuturor pentru aprecieri si urari.

Mi-am gasit incaltari de mers pe motor

N081D430XX4A_HR.jpg

This post has been edited by vis-a-vis: 2 Oct 2009, 11:36

Concept Super Tenere la salonul de la Tokyo...


This post has been edited by vis-a-vis: 21 Oct 2009, 14:49

Vad cumva un singur piston?

Doua pistoane paralele, cica 1200 cmc, ASR, ABS si cardan in loc de lant.

21 Oct 2009, 16:44:
http://www.yamaha-motor-europe.com/super-tenere/

2009-Yamaha-Super-Tenere-concept-01_tcm26-331572.jpg


2009-Yamaha-Super-Tenere-concept-02_tcm26-331577.jpg

This post has been edited by vis-a-vis: 21 Oct 2009, 15:44

Parca mai sunt unii care fac motociclete cu 2 cilindrii, 1200 cmc, transmisie pe cardan si ABS.
Parca au inceput cu aia 2 cilindrii si tranmisia pe cardan in 1923.
Dar nu imi amintesc cum ii cheama.

da, da' aia-s intr-un V foarte labartat, pe cind astia-s twin, cica ...

Si din 1923 pana acu' tot cu V-ul ala labartat au ramas, n-au reusit sa-l fac V clasic.
Niste carpaci.
Si carpaciul sef, la discursul de investitura, a zis ceva de genul "V-ul labaratat se confunda cu sigla alb-albastra". Deci nici o sansa de V clasic, cel putin in mandatul lui.

Cool!
Ingenios aleasa si melodia.

Acu' vad eu de unde-i nou' tau avatar.

Aseara cand am iesit de la servici, pe la 16:45, erau stransi mai multi cu motoare cam in genul hondei lui vis-a-vis.... Erai si tu pe acolo, urmeaza vre-o poveste noua?

P.S. adunarea era la intrarea in Bucuresti de pe A2, la OMV.

E Yamaha, varule

Da, eram si eu.
L-am asteptat pe Mihai, care a fost pana in Mongolia, a plecat in iulie si a ajuns ieri, dupa aproape 26000 de kilometri.
Toate povestile le gasesti aici: mongolia.ro

[..]P.S. adunarea era la intrarea in Bucuresti de pe A2, la OMV.

OMV la intrarea in Bucuresti pe de A2?!

Am vrut sa opresc dar parca ma retinea ceva.... A ta era parcata pe trotuar dar perpendicular pe directia de mers, cumva?

@AIX: cred ca de fapt e MOL, nu?

@vis-a-vis: scuze de confuzie.

This post has been edited by Tossi: 30 Oct 2009, 15:55

V-ati asezat in statia de autobuz! Cine v-a invatat sa stationati acolo?
Cand m-am coborat din autobuz a trebuit sa va ocolesc.
Imi pare rau ca nu te-am recunoscut sa te felicit personal pentru jurnalul asta.
Eram putin mirat de ce v-ati adunat acolo.

E Yamaha, varule

Da, eram si eu.
L-am asteptat pe Mihai, care a fost pana in Mongolia, a plecat in iulie si a ajuns ieri, dupa aproape 26000 de kilometri.
Toate povestile le gasesti aici: mongolia.ro

Te poti, si tu, vedea aici!

teai ingrasat visule.....

Da, eram si eu.
L-am asteptat pe Mihai, care a fost pana in Mongolia, a plecat in iulie si a ajuns ieri, dupa aproape 26000 de kilometri.
Toate povestile le gasesti aici: mongolia.ro

De ceva timp urmaresc si eu mongolia.ro. Stasnica aventura.
Deocamdata, on-line aventura nu s-a terminat, mai urmeaza Turcia si Bulgaria.
Ce a facut Mihai este intr-adevar ceva uimitor.
Long Way Round cu Ewan McGregor si Charlie Boorman este caca pe langa ce a facut Mihai.
Vad ca esti printre apropiatii lui. La un moment dat se auzea ceva de o carte cu aventura mongoleza. Daca auzi ceva, poate ne zici si noua.