Pentru cazare am folosit www.booking.com:
- doua nopti în Paralia Katerini, la dus si la intors, hotelul Akropol, 50 euro/noapte cu mic dejun inclus
- cinci nopti in Tolo, hotelul Polydor, 50 euro/noapte
O noapte am dormit-o în Atena la niste cunostinte de-ale lui Florione.

Taxe la dus:- pod Giurgiu dinspre partea româna: 27 lei
- rovigneta traversare Bulgaria pentru 7 zile: 5 euro

Taxe la întors:
- pod Giurgiu dinspre partea bulgara: 6 euro (sa aveti exact 6 euro, deoarece n-o sa vi se dea restul la 10 euro)
- rovigneta traversare Bulgaria pentru 7 zile: 5 euro

Benzina Bulgaria: 1.02 - 1.04 euro.
Benzina Grecia: 1.44 - 1.60 euro
Taxe autostrada Bulgaria: 0 euro.
Taxe autostrada Grecia: 50 euro (25 la dus, 25 la intors).
Kilometri parcursi: aproximativ 3900 (dus-intors).
Mâncare si bautura (bere, Metaxa, Ouzo): daca ati mai fost în anii anteriori în Grecia, preturile la bautura si mâncare nu s-au modificat absolut deloc. Deci gasiti aceleasi preturi ca acum 1-2-3 ani.
Taxele la obiectivele turistice: variaza între 3 euro (Nemea) si 12 euro (Acropole), în functie de importanta si întinderea site-ului respectiv.
Tinerii sub 18 ani au acces gratuit la toate obiectivele turistice.
Program obiective turistice: toate, în afara de Nemea (8:00 - 15:00) au programul 8:00 - 19:30.
In Atena biletul la metrou este de 1 euro adulti si 0,5 euro copii. Biletul este valabil doua ore, pe toate mijloacele de transport (metrou, autobuz).
Romani întalniti în Peloponez: cam 2-3 familii, în Tolo si o familie în Olimpia. Este necesar sa cunoasteti binisor engleza-germana-franceza, pentru a cere eventuale informatii.

Am plecat din Târgoviste la ora 2:00 noaptea iar la Giurgiu am ajuns în jurul orei 5:00. Am achitat taxa de pod dinspre partea româna (27 lei), am cumparat rovigneta bulgareasca (5 euro), mi-am lipit-o pe parbriz si tuleo !
Drumul este foarte bun (si drept...) spre Plevna, apoi Sofia. Am traversat Sofia, citind anterior ca prin oras drumul este mai scurt. Eroare, desi era sâmbata dimineata, am stat la o groaza de semafoare si mini-ambuteiaje. Deci, daca puteti, luati-o pe centura.

In fine, prin Bulgaria am trecut foarte bine. Daca respecti indicatoarele nu ai parte de politistii bulgari. Am întâlnit cam 3-4 echipaje, semnalizate din timp de soferii bulgari. Limitele enervante de viteza sunt puse la apropierea intersectiilor cu alte drumuri si la intrarea-iesirea din tunele. Au un semn comun pentru terminarea interdictiilor: cercul alb cu trei linii oblice. Rar am vazut si viteza scrisa pe acest cerc alb (40 sau 50), cum este la noi. Apropo de tunele, m-au impresionat peste masura, la fel ca tunelele grecesti: uriase, pe doua benzi la dus, doua la întors. Pâna vom ajunge si noi macar la nivelul bulgarilor mai va.
Cu trei-patru popasuri, inclusiv cumparat dulciuri, apa, alimentat cu benzina (cu cardul, mai întai am întrebat daca se poate achita cu cardul; nu am avut la mine leva deloc) am traversat Bulgaria în 9 ore.

Pe la ora 14:00 eram la Kulata (iesirea din Bulgaria). La ambele vami a fost doar o simpla formalitate, s-au uitat la cartile de identitate si la pasaportul meu (îl am pe Andrei acolo). Minorii sub 14 ani pot trece cu pasaport propriu sau prin includerea într-unul din pasapoartele parintilor. Minorii peste 14 ani pot prezenta doar cartea de identitate însa ambii parinti trebuie sa se afle în masina, altfel trebuie procura de la notariat cu acordul celuilalt parinte, daca se iese numai cu un singur parinte.

La iesirea din Bulgaria am alimentat la un LukOil (1,04 litrul de benzina). In Grecia, preturile la benzina variaza intre 1,44 si 1,60 euro. Cu cat te afli mai mult în apropierea unui oras mare, preturile la benzina scad. Cu cât te adancesti în teritoriu (în sate sau la benzinarii puse aiurea pe drumurile nationale, preturile cresc). In Grecia am platit numai cu euro, inclusiv benzina. In jurul orei 16:30 eram la Paralia Katerini (drumul a fost exclusiv pe autostrada), unde rezervasem pe Booking.com prima oprire. Ne-a luat cam 20 de minute sa gasim hotelul Akropol (gps-ul ne-a dus pe un drum gresit) si inca 15-20 sa ne razboim pe diverse stradute cu grecii, pentru parcarea masinilor. In cele din urma, am urcat bagajele în camere si am dus masinile în parcarea publica (o zona foarte intinsa) a localitatii, la 5 minute de mers de hotel.

Auzisem multe despre Paralia Katerini, însa aici mi s-a confirmat ceea ce citisem pe net: o statiune extrem de aglomerata, murdara, galagioasa, sufocanta. Am putut face comparatie cu Nei Pori, unde am stat sapte zile acum doi ani, o statiune linistita, cu o apa clara, verzuie, plaja larga, de 50 de metri, dar fara viata de noapte, fara distractia din Paralia Katerini. Colac peste pupaza, odata ajuns în camera de hotel, fericit ca am reusit sa ne încadram în timp si ca avem vreme si de o baita în Marea Egee, am tras draperiile si asteptam sa vad marea. Surpriza mare: din toate partile ma priveau peste 20 de perechi de ochi curiosi. Hotelul, împreuna cu alte trei hoteluri, formau un patrat interior, astfel ca, daca nu trageai draperiile, toata lumea din jur vedea ce faceai in camera.

Despre hotel, în afara de neplacerea de mai sus, numai de bine: este administrat de o familie si toti vorbesc engleza, deci te poti descurca de minune. Camera a fost foarte curata, îngrijita, cu tot tacamul. Micul dejun (l-am avut inclus în pretul de 50 euro) a fost de tip bufet suedez, destul de variat (si nu simplu, cum se plangeau unii pe net, nemti sau greci), incluzand sucuri si cafea. Hotelul, este curat, ingrijit, are si lift (desi are 3 etaje), hol de primire spatios si un mini-restaurant la intrare.

A doua zi a început circul Toll Post-urilor sau a taxelor de autostrada. Pâna la Atena sunt vreo 12 astfel de posturi, pretul taxei variind de la 1 euro pana la 2,90 euro. Cand ti-e lumea mai draga si te bucuri de peisaj, vezi pe dreapta Toll Post, 1 km. Pâna la Nafplio am platit cam 25 euro numai taxele de autostrada. Pe autostrada se merge cu maximum 120 km/h (în Bulgaria se poate merge cu 130 km/h), desi sunt multi bolizi, inclusiv motociclisti care nu respecta aceasta viteza.

Prima oprire: Termopile. Atentie: gps-ul va va duce într-un fel de fundatura, unde veti gasi baile sulfuroase de la Termopile, un fel de cascada si un bazin micut, cu apa fierbinte, sulfuroasa, unde se poate face baie. De la aceste bai, la 1 km în dreapta se afla mausoleul. Intr-o vale larga, sta solemn un mausoleu în fata caruia troneaza statuia lui Leonidas. Facut poze, admirat mausoleul, statuia, valea. Trecut drumul, spre un deal întarit si aparat de greci cu pretul vietii, cu ziduri ce abia se vad de sub pamânt.
De aici, alta greseala: nu ascultati gps-ul si NU o luati inainte, deoarece drumul se va înfunda. Va întoarceti de la mausoleu pe drumul de venire, ca sa reintrati pe autostrada. Noi am mers ca fraierii vreo 5 km inainte, pâna ce ne-am trezit pe un drum de pietris batatorit care nu stiu unde naiba ne ducea.
In Grecia, gps-ul est bun in orasele mari (Atena, Salonic, Tripoli etc) dar in afara este varza.

Urmatoarea oprire: canalul Corint. Un user de pe forumul Softpedia (OvidiuNS) îmi daduse înainte indicatii foarte pretioase de a NU rata canalul. Daca te afli pe autostrada si mergi înainte spre Nafplio sau Tripoli risti sa ratezi canalul.
Dau mai jos indicatiile user-ului OvidiuNS: pe autostrada (înainte de a intra în Atena) ai indicator spre Corint. Am fost anul trecut, nu erau probleme. Mai exista si drumul national 3 (Thiva - Mandra), mai scurt cu 47 km dar fara autostrada (drum mai greu, cu viraje si cu tiruri - l-am parcurs la întoarcere). Ca timp si consum, pe drumul 3 nu castigi semnificativ. Pt. canalul Corint, dupa ce achiti autostrada (dupa aprox. 75km de la intrarea pe autostrada spre Corint sau cca. 50 km de la Mandra), se face în dreapta iesirea spre Loutraki (aproape imediat).
Dupa ce ai iesit spre Loutraki, cam la aprox. 100-200 metri se face o intersectie mare unde, daca faci stânga, intri pe drumul vechi spre Corint, drum care trece peste canal. Ai posibilitatea sa parchezi si înainte si dupa pod, sunt magazine de suveniruri acolo, nu-ti fa probleme, te descurci. Si eu m-am dus ca pieton pe pod si am facut repede 2-3 poze (nu stiam daca e voie sa fotografiezi, doar e obiectiv strategic). Daca doar stai, cred ca poti zabovi oricât pe pod.

Am ajuns si aici, am facut poze o gramada, am avut norocul sa vedem traversarea unui mic vas de turisti, tras de o barcuta prapadita. Canalul este foarte impresionant de la înaltimea ametitoarea a pasarelelor (am coborât sub pod, acolo se afla o alta pasarela). Peretii sunt croiti parca de niste roboti Transformers uriasi, apa verde îti taie rasuflarea si este limpede ca cristalul, nu auzi în jur decat exclamari de uimire si respect pentru cei care au construit canalul.

De aici am luat-o spre autostrada, unde dupa câtiva kilometri drumul o ia în jos spre Tripoli, apoi iese de pe autostrada, spre Nafplio.
In drumul nostru vedeam tot felul de indicatoare care ne faceau pielea gaina (poate am trait noi altfel aceasta excursie, poate altora nu le pasa de istorie si vor numai relaxare): spre Nemea, spre Tirynt, spre Micene, spre Argos, spre Olimpia. Dumnezeule, ce vizite ne asteaptau în zilele urmatoare ! Ne-am dat seama ca ne aflam deja în tinuturile de început ale Iliadei lui Homer.

Alte cateva precizari (vezi Peloponez 1):
- grupul nostru a fost format din 8 persoane: 6 adulti si 2 copii sub 14 ani
- am fost cu doua masini, un Daewoo Matiz si un Renault Clio Symbol (motorina). Masinile au fost verificate foarte bine înainte de plecare: schimbat ulei, verificat directie, presiune roti, verificat sistemul de franare, verificat roata de rezerva.
- pentru masini am avut cablu de tractare si cabluri de pornire în caz de descarcare a bateriei, compresor pentru umflat rotile si restul de chestii de care se poate lega un politist bulgar: trusa sanitara, stingator, rezerva becuri, cric, triunghi si vesta reflectorizanta (în Bulgaria este obligatorie)
- deoarece sunt temperaturi de peste 38 de grade, cu tot aerul conditionat din masina mâinile pot transpira. De aceea se recomanda îmbracarea volanului în piele naturala sau cumpararea de manusi din piele. Eu mi-am îmbracat volanul (39 lei). Se gasesc si manusi speciale de condus, cu gauri de aerisire sau fara degete, la preturi peste 120 lei (vezi site-ul lui Catalin Botezatu, unde se vând asemenea manusi). Daca optati pentru manusi, aveti grija ca acestea sa fie duble, îmbracamintea interioara absorbind transpiratia. Daca manusile sunt simple (numai piele, fara îmbracaminte interioara), se vor largi în timp.
- obligatoriu sa purtati ochelari de soare în intervalul 9:00 - 17:00. Sau puteti înfolia geamurile laterale si luneta sau cumparati parasolare din acelea care se prind cu ventuza. Soferul trebuie neaparat sa poarte ochelari de soare, categoria 3 si UV400, de culoare gri sau maro (nu estompeaza culorile, mai ales ale semafoarelor). Eu am avut ochelari de culoare maro deschis.
- am avut la noi genti frigorifice din pânza (made în China), cu insertie de aluminiu între cele doua panze, in care am pastrat la îndemâna apa minerala si bauturile racoritoare pe întreg periplul nostru prin Peloponez.
- se recomanda purtarea de îmbracaminte de culoare alba (sau cât mai deschisa la culoare). Se stie ca negrul absoarbe caldura iar albul o respinge

Acum sa continui: am trecut prin Nafplio, un oras superb, pe care-l voi descrie ulterior, apoi, dupa 7-8 km am ajuns la Tolo, destinatia noastra pentru urmatoarele 6 zile si 5 nopti. Am avut ceva dificultati în gasirea hotelului Polydor apoi mi-am adus aminte ca pe hârtia primita de la Booking.com sunt trecute coordonatele hotelului. Peste 5 minute eram la hotel. In ciuda review-urilor defavorabile de pe Booking, hotelul este superb, recent construit, foarte modern, cu o impresie de masivitate. Aproape toate camerele au sea-view si doar cateva 3-4, în care sta o parte din personalul hotelului sa afla cu vederea spre munte. Ne-am cazat la etajul doi iar celelalte doua familii, care au optat pentru apartament, au fost cazate la parter, avand parte de o terasa uriasa, unde puteai juca fotbal lejer. Review-urile defavorabile se refereau la faptul ca un neamt a gasit doua fire de par în baie, iar un italian se plangea ca maica-sa a vazut praf pe scaunele de pe terasa. Pentru asta, hotelul are nota 6,9.

Am intrat în camera, de fapt un mini-apartament, cu camera de primire, unde se afla o canapea extensibila, un frigider si o masuta. Urmau baia, curata, cu doua rânduri de prosoape, doua sapunuri rotunde, hartie igienica. Vis-a-vis de baie era un dulap încastrat în perete, apoi intrai în camera principala, spatioasa si foarte curata, cu aer conditionat, televizor, uscator de par si telefon interior. Din pacate, nu mi-a trecut prin capatâna sa fac fotografii de interior.
Tipa de la receptie a tras draperia si am crezut ca lesin: în fata mea se deschidea întreaga panorama a statiunii, cu marea verde, linistita si cu cele trei insule scaldate de razele soarelui. Marea era plina de iahturi, barci, hidrobiciclete si iole. In departare se vedea vaporul cu turistii care se întorceau din croaziera (o excursie zilnica care cuprinde cele trei insule, opriri pentru baie pe diverse plaje salbatice si o debarcare de doua ore la Nafplio, seara).

Poate ma intrebati cum am ajuns sa aleg Tolo ? Initial, destinatia noastra era Nei Pori (6 nopti), urmata de doua nopti la Atena. Sotia a venit apoi cu ideea ca, daca tot stam la Atena, n-ar fi rau sa dam o fuga si la Nafplio. Apoi, datorita fotografiilor de pe net ne-am indragostit de Nafplio si am început sa cautam cazare in Nafplio, renuntand la Nei Pori. Am descoperit si site-urile arheologice din jurul Nafplion-ului: Micene, Argos, Tirynt, Epidaur, Nemea. La o distanta mai mare se gaseau Olympia (cu un popas la Vasta) iar in partea de jos Monemvasia (cu opriri la Sparta, Mistra si portul Gythion, port extrem de pitoresc, de unde au fugit Elena si Paris spre Troia).

Se spune despre statiunea Tolo ca este cea mai frumoasa din Grecia, asemanatoare Marmaris-ului sau Oludeniz-ului din Turcia. Va spun ca înainte de a pleca am citit putinele review-uri pe care le-am gasit pe net referitoare la Peloponez (Softpedia, Amfostacolo si Motor-Zone). Apoi, într-un review, un român care cunostea putina greaca a auzit conversatia a doi localnici, în care unul spunea ceva de genul “De ce naiba se duce fii-mea nu stiu unde, în loc sa vina la Tolo, unde se afla cea mai frumoasa statiune din Grecia ?”

Asa ca am lasat balta cautarea cazarii în Nafplio (aici o noapte de cazare nu scade sub 70 de euro) si am început sa caut cazare in Tolo. Nefiind pretentios, dorind nu numai sa stau cu burta la soare la all-inclusive, nevenind aici numai pentru relaxare ci si pentru istoria si faima Peloponezului, am cautat ce-i mai ieftin, nestiind peste ce noroc urma sa dau (ma refer la hotelul Polydor). Datorita pretului redus (60 euro pe noapte) am ales Polydor-ul, in ciuda review-urilor nefavorabile, mergand la risc. Din când în când mai verificam situatia preturilor de la hotel, asa ca am avut noroc deoarece cu o saptamâna înainte de a mai putea anula cazarea, am observat ca pretul a scazut cu 10 euro pe noapte. Am anulat cazarea anterioara si am facut rapid alta cazare la 50 euro pe noapte. Poate vi se pare mult, dar aici nu este Halkidiki sau Paralia Katerini sau Olimpic Beach, unde, probabil, preturile sunt undeva la 30-35 euro pe noapte. Deci, pentru 5 nopti am platit 250 euro, în conditii extraordinare, pentru noi, ca români, cu asteptari nepretentioase.

La sfarsit va voi spune si cât am cheltuit în total, ca sa nu lesinati de pe acum. Sa nu va asteptati la o suma astronomica ci va asigur ca o sa lesinati cu siguranta, va fi o suma pe care orice familie de români si-o poate permite. (Intre timp, am citit pe Hotnews supararea unui tip care daduse 750 de euro pentru un sejur la Costinesti si fusese dezamagit de conditiile gasite acolo.)

Am parcat masinile în fata hotelului, le-am golit de bagaje, apoi ne-am vizitat reciproc camerele (apartamentul prietenilor mei era foarte spatios si foarte frumos, cu bucatarie cu tot tacamul – aragaz, chiuveta, masa bucatarie, frigider) si bucurosi nevoie mare am dat fuga-fuguta la mare (era ora 17:00). Pe o portiune de 400-500 metri lungime plaja din Tolo este foarte scurta, între 5-8 metri latime, formata numai din nisip. In partea mai însorita a statiunii, plaja are o lungime de 200 de metri iar latimea creste la 25-30 metri. Seara, dupa ora 20:00, plaja mai îngusta este ocupata de mesele si scaunele tavernelor. La lumina unei lumânari, puteti lua o cina romantica direct pe nisip, la 1-2 metri de mare, fara riscul de a va uda la picioare, cu insula din fata luminata feeric si cu doamna Luna (daca aveti norocul sa o prindeti, noi am avut acest noroc, inclusiv luna plina) oglindindu-se în apa linistita. Am facut baie, însa dupa ora 18:30 soarele dispare în spatele muntilor. In partea însorita, soarele dispare dupa ora 20:00. In aceasta parte însorita am facut plaja de dupa-amiaza, în ultimele zile petrecute în statiune.

Tolo este o statiune micuta si cocheta. Este formata dintr-o portiune mai veche, clasica, mai pitoreasca si mai animata si din portiunea noua, moderna, cu hoteluri mai mari, însa este mai putin animata. Este un orasel specific Greciei continentale, cu taverne, magazine de tot soiul si doua sau trei supermarket-uri (între ghilimele, deoarece nu sunt supermarket-urile pe care le stim din Romania). Are o strada principala, aflata la 20 de metri de mare si multe stradute în panta, cu inclinare foarte mare (peste 15 grade; se urca numai în treapta întâi de viteza) care vin perpendicular pe aceasta strada principala. Sunt foarte multi greci, germani, englezi si unguri. Am întâlnit si 3 familii de români, doua din Tg.Jiu si una din Bucuresti (cu ei am schimbat impresiile si informatiile referitoare la greva transportatorilor de carburanti). Nu exista distractie de genul discotecilor sau a parcurilor de distractii. Exista însa cluburi destule, Gorillaz fiind cel mai renumit. Gasiti si magazine cu haine, bijuterii sau suveniruri. Paradoxal, nu am vazut magazin de pielarie si blanuri, asa cum am vazut în Paralia Katerini sau Nei Pori.
Pe la mijlocul acestei strazi principale veti vedea un chiosc de ziare unde vinde o românca, care va poate furniza informatii detaliate referitoare la statiune.

Exista doua agentii de turism, cu trei tipuri de croaziere: prima, de 35 euro de persoana, se refera la înconjurarea celor trei insule, cu baie pe plaje diferite si o oprire la Nafplio, prima capitala a Greciei moderne.
A doua croaziera este numai la Nafplio si are preturi diferite, intre 20-25-30 euro, deoarece este organizata în diverse zile iar una chiar noaptea (Nafplio Everyday, Nafplio by Sunday, Nafplio by Night). A treia se organizeaza la Monemvasia, cu conditia sa se adune cat mai multi turisti si este si cea mai scumpa, 100 de euro de persoana.

Mancarea de la taverne este cea clasica, greceasca, predominand pestele, caracatita si calamarul. Gasiti si musaca dar si gyros, între 2 euro si 7 euro. Preturile au ramas neschimbate ca acum 1-2 ani, un fel de mâncare costa între 4-9 euro, depinde de ce alegeti (caracatita si calamarii sunt mâncarurile cele mai scumpe). Tzatiki-ul este la 1,5 euro. Berea (Mythos si Heineken) oscileaza între 1,5 euro si 3 euro. Vinul nu stiu cât costa. Am cumparat vin de la o localnica care vindea vin rosu îmbuteliat, la 2 euro sticla de 1,5 litri. Pe drumurile spre obiectivele istorice gasiti diversi localnici care vând vin, miere, portocale, pepeni rosii sau galbeni si ulei de masline la sticle de 5 litri (15-20 euro).

Acum sa va dau cateva elemente de calcul al sejurului:
- cazarea 250 Tolo si 100 Paralia Katerini = 350 euro
- benzina 250 euro (cu aproximatie)
- taxe obiective turistice 100 euro (cu aproximatie)
- taxe autostrada 25 x 2 = 50 euro (dus-intors)
- taxe tranzit Bulgaria 5x2=10 euro rovigneta
- taxe pod Giurgiu 6x2 euro = 12 euro
Total = 776 euro.
Nu-i asa ca este o suma imensa pentru doi adulti si un copil de 11 ani ?
Micul dejun l-am servit numai din lada frigorifica si doua zile la Paralia Katerini, Hotelul Akropol.
La noi am avut cash 1050 de euro, plus 400 de euro pe carduri.
Cu toate placerile vietii, începând de la inghetata zilnica si terminând cu Metaxa sau Ouzo, nu am reusit sa depasim mia de euro...
V-ati linistit ?
Daca începeti sa strângeti bani înca din septembrie, câte un pic-pic-pic, anul viitor va va fi foarte usor sa faceti o excursie aici. Chiar daca reusiti sa strângeti o treime din suma totala, tot va fi ceva decât nimic.

Gata, ma doare mana de la atata scris. Mai inchipuiti-va si voi, ce naiba !

@ florinbad

Fara sa te superi pemine, insa asta-i tare rau de tot:
"In Grecia am platit numai cu euro, inclusiv benzina"
Si in ce moneda ai fi vrut sa platesti, avand in vedere ca euro este moneda Greciei din 01.01.2002?

Si mai intreb si io, asa aiurea:
De ce ai facut doua topicuri noi despre tura ta, avand in vedere ca exista deja un topic dedicat Greciei in sectiunea asta?

De curiozitate intreb: La Termopile lupta nu s-a dat intr-o trecatoare? Mi se pare cam la campie monumentul ala.

Este bun peste tot, cu conditia sa ai un program si harti corespunzatoare.
Daca I-go nu e suficient, in mod cert Destinator e suficient de precis. Si asta de cativa ani ( in care hartile i-go au evoluat foarte mult).

Buna seara !
Pentru gibonu:
Nu ma supar, stai linistit. Am vrut sa spun ca nu m-am folosit de card, asa cum m-am folosit in Bulgaria (nu am avut leva deloc la mine). Imi cer scuze pentru exprimarea gresita. Nu este prima data când ma duc în Grecia, deci stiu ce moneda se foloseste acolo.
Deoarece am boala sa "povestesc" foarte mult si sa ma documentez înainte de a scrie un articol (pentru a nu scrie tâmpenii...), "articolele" sunt destul de lungi (si uneori pot fi plictisitoare). Pentru Peloponez am scris deja 5 (cinci) articole (pe care le-am pus undeva, nu pot sa spun unde caci se supara moderatorii pe mine). Aici, pe forum, urmeaza sa urc articolele despre Olympia cu Vasta, Tyrint, Micene. Am o datorie morala fata de DaciaClub, deoarece si de aici am luat informatii foarte bune si importante, inainte de a pleca in Peloponez. Voi mai urca înca 3 (trei) articole aflate în lucru (Nafplio, Nemea cu Atena-Acropole, Delphi). Daca le-as uni pe toate 8, nu stiu ce struto-camila de articol ar iesi de aici...

Pentru Klaus:Habar nu am de ce au pus monumentul acolo. Cum te-ai duce spre Atena, monumentul se afla în partea stânga, în plina câmpie (în spatele lui se afla chiar autostrada). Vis-a-vis de el sunt muntii si un deal mic, unde se pot vedea ramasitele unui fel de fortificatie, unde cei 300 de "batrâni" s-ar fi aparat.

Daca ai fi avut rabdare sa citesti ce scria pe tablita ai fi vazut ca in momentul bataliei limita marii era undeva langa munte si astfel i-ai fi raspuns lui "klaus"ca da era o trecatoare.

In ceea ce priveste Canalul am avut norocul sa fac o excursie in vara asta pe el cu un vapor care se ia din Loutraki din port. Durata cca 2 ore, pret 65 E 2 adulti si 2 copii ( dupa negociere directa cu capitanul ). E fabulos!

A doua zi, voiosi si curajosi (doar strabatusem peste 1000 de km, ce naiba !) , ne reamintim brusc ca obiectivele arheologice grecesti se închid la ora 15:00.
Intram în panica si nu stim ce sa alegem: site-urile din apropierea Nafplio-ului sau una din cele doua excursii mari, programate pentru urmatoarele zile, Monemvasia sau Olympia. Inainte sa apara aceasta dilema, stabilisem ca trei zile sa fie alcatuite numai din excursii, iar plaja sa o facem pe unde apucam, sau numai seara, la întoarcere, iar doua zile urmau sa fie zile de lenevire totala: baie-plaja-baie-plaja-înghetata-bere-baie-plaja si tot asa…
Dupa framântari seculare, care au durat 10 minute, am luat hotarârea: Olympia. Peste doua zile urma sa facem Monemvasia (cu Paralia Astro – Sparta – Mistra - Gythion).
La ora 8:00 ne îmbarcam în masini si o porneam în directia Nafplio – Tripoli - Megalopoli, urmând sa gasim prima tinta: Vasta. A doua tinta ar fi fost Olympia.

Zis si facut. Am plecat veseli nevoie mare, de aici începând si aventura: întreg drumul pâna la Megalopoli se parcurge numai… prin munti. Grecii nu au construit soselele asa cum facem noi, prin mijlocul vaii, ci pe la mijlocul muntelui. Asa ca, curba la dreapta, curba la stânga, apoi iar la dreapta si imediat la stânga, urca, coboara, urca coboara, pantele cresc la 10%, apoi la 12% si, cea mai grea, de 15%. La început a fost haios, ne-am oprit în vârful muntelui si am facut poze, ne-am amuzat pe seama grecilor care urcau numai cu hârburi (cred ca la ei nu exista ITP, de-i lasa sa umble pe sosele cu tot felul de masini darapanate, de curg tablele pe ele). Apoi iar curbe, stânga-dreapta, iar urcat si coborât si tot asa.
Coborârea a fost o adevarata placere si am facut o groaza de economie la benzina, deoarece de pe la 1300 m pâna jos, la Tripoli, am coborât în frâna de motor. Drumul este foarte bun, n-am întâlnit un hop, o groapa, spre deosebire de România, unde, la întoarcere, am reusit sa iau doua gropi, noapte fiind.

Am uitat sa va spun ca am trecut si prin Argos, un orasel destul de maricel, aflat lânga Nafplio, a carei cetate bizantina se vede cocotata sus de tot, pe vârful unui deal. Cum am vazut-o, ne-a speriat drumul pe care urma sa-l facem pâna acolo (într-o alta zi, bineînteles). Insa dupa ce ne-am întors de la Olympia, calarind muntii, drumul pâna la Argos ni s-a parut a fi joaca de copil. Pâna la urma, în tot periplul nostru n-am ajuns sa vizitam si Argos-ul. Eu eram si un pic nedumerit: citisem despre Argos ca aici se afla o cetate ciclopica, asemanatoare celor de la Tirynt (Tirintha, în limba greaca) si Micene (Mikines,în limba greaca) însa n-am vazut asa ceva. Am crezut ca este vorba de cetatea cocotata în vârful dealului, însa discutând cu un localnic în piata centrala a orasului am înteles de la acesta ca cetatea cocotata ar fi singura cetate din Argos.

In fine, Peloponezul este tot numai verdeata, spre deosebire de restul Greciei unde predomina terenurile aride si irigatiile sunt în legea lor. Dar tot din Peloponez pornesc si majoritatea incendiilor pe care le vedem la televizor. Coborând, am avut parte si de câteva pante arse complet, cu masinile de pompieri desfasurate aiurea pe panta. Predomina plantatiile de maslini si portocali, iar pe vai si pantele mai line sunt foarte multe vii, cu struguri visinii, cu boabe mari (în Grecia predomina vinul rosu).

Datorita curbelor si pantelor, am ajuns destul de sifonati în Tripoli, însa nu aveam de unde sa banuim ca tot drumul pâna la Olympia si drumul de întoarcere prin partea de sus va fi tot prin munti… In Tripoli, un oras foarte mare, GPS-ul ne-a bagat într-o fundatura unde Ioana insista ca ne aflam în centrul orasului. Am ratacit astfel cam 10-15 minute pâna ce am oprit într-o piata micuta, în fata unei cafenele, am scos harta Greciei (se gaseste în librariile noastre, la pretul de 16 lei) am întrebat doi barbati aflati în fata unei cafele miniaturale (cred ca stateau de doua ore în fata acelei cafele minuscule, pe care noi, românii, o sorbim dintr-o data). I-am întrebat mai întâi daca vorbesc limba engleza, apoi le-am arata traseul Nafplio-Tripoli-Megalopoli-Vasta.
“Aha, Vasta !” a exclamat unul din ei. Figurile li s-au luminat dintr-o data, uitându-se totodata nedumeriti la mine, de parca ar fi vrut sa spuna :”Smechere, dar de unde stii tu de Vasta ? Asta-i secretul nostru, al grecilor.” Din doua miscari de brat, înainte si prima la dreapta, ne-au scos din Tripoli, asa ca Ioana a primit o nota proasta din partea noastra.

Pe harta Greciei, drumul spre Vasta este destul de simplu: ajungi la Megalopoli, apoi deviezi cam 15 km spre stânga si dai de mica localitate. Asta s-o credeti voi ! A început din nou travaliul drumului prin munti si dupa doua ore de mers în astfel de conditii au început sa apara primii nervi: nevasta-mea, factorul decizional în familie (eu fiind factorul executant…, factor care are voie sa spun numai “Bine, draga, fie ca tine.” ) a început sa-si verse nervii pe mine, parte din cauza oboselii, parte din cauza caldurii, parte din cauza drumul deosebit de greu (ea având spre partea ei prapastiile, drumul având parapeti doar din loc în loc): ca din cauza mea am ajuns aici, ca grecii pentru orice nimic, orice bisericuta, orice casuta, fac o publicitate extraordinara ca sa atraga turistii. Ca numai pentru Vasta asta a mea am ajuns noi aici, ca ce-o sa gasim acolo, ca s-a saturat de munti, ca ea vrea sa faca plaja si baie etc.etc.etc

Intre timp nu mai aparea Megalopoli la orizont. Noi urcam si tot urcam, aceleasi mii de curbe, aceleasi prapastii care nu se mai terminau. Apoi reusim sa ajungem pe culmea muntelui si dintr-o data, jos în vale apare orasul, în toata splendoarea lui. Coborâm cu aceeasi frâna de motor, acelasi peisaj, milioane de curbe si nervi.
Intram în oras, pustiu la acea ora (era în jur de 11:30), de parca se filma un film SF despre o molima misterioasa abatuta asupra orasului si reusim sa discutam cu singurul localnic gasit la acea ora. Ne spune sa ne întoarcem cam 500 de metri si s-o luam spre Sparti-Kalamata, apoi sa trecem pe sub o pasarela mare si imediat în partea dreapta se va ivi drumul spre Isaris si apoi Vasta.

Am trecut printr-un satuc superb, Andritseina, de-ti venea sa-ti parchezi masina în fata satului si apoi sa-l strabati pe jos, atât era de frumos (vedeti si pe net poze cu acest sat; noi l-am traversat ca o ghiulea si nu am facut poze).
La iesirea din Andritseina se ivi un indicator pe care-l stiam din relatarile de pe site-ul Motor-zone: Spre templul lui Apollo Epicurius – 25 km, un templu mai deosebit prin asezarea si arhitectura lui, templu protejat UNESCO. Este acoperit si de o cupola uriasa – si templul este urias, de asemenea - pentru conservare. De asemenea, puteti gasi fotografii cu el pe net. Nu am vizitat acest templu.

Am mai întrebat câteva persoane cum sa ajungem la Vasta si in final, dupa alte milioane de curbe, am ajuns la o bifurcatie unde am ramas nedumeriti: în dreapta scria Vasta 1 km, în stânga scria Agia Teodora 6 km. Noi cautam Agia Teodora, asa ca am luat-o la stânga. Dupa vreo 5 km am oprit, deoarece vedeam o mânastire cocotata pe la mijlocul muntelui si nervii s-au descarcat pe mine, numai dinspre o singura persoana: nevasta-mea.

Ceilalti au coborât din masina chiuind, veseli nevoie mare, ca drumul a fost superb, ca le place locatia, ca ati vazut prin ce sat misto am trecut etc. etc. etc. Mi-am cerut scuze in fata tuturor ca n-am avut idee ca drumul urma sa fie atât de greu însa ei mi-au dat cu tifla: stai linistit, a fost superb ! Eu stiam ca pe lânga mânastire curge un pârâias, asa ca mânastirea cautata de noi nu putea sa fie cea cocotata pe munte. Am oprit o masina cu numar de Grecia, un Mercedes cu doi batrânei în ea si prin semne i-am aratat doamnei unde vroiam sa ajungem. Nu ne-am înteles prea bine, însa doamna a scos o icoana cu Vasta si abia atunci si-a dat seama ce anume cautam: tinta noastra se afla la … 100 de metri, dupa o curba. Asa ca ne-am urcat iute în masini si peste doua minute poposeam în luminisul din apropiereea mânastirii.

Poate va veti întreba: ce mai e fratioare si Vasta asta ? Ei bine, închipuiti-va o casuta modesta, din piatra, de 6 metri lungime si 3 metri latime, cu întarituri pe cele patru colturi.

Teodora de la Vasta a fost o fata foarte credincioasa, care a trait acum aproape o mie de ani. Datorita deselor atacuri ale banditilor asupra satului dar si datorita împutinarii barbatilor, s-a îmbracat în haine de barbat, sa participe si ea la alungarea navalitorilor. Intr-o astfel de lupta, a fost ranita grav si abia atunci s-a descoperit ca este femeie. Fiind o fata foarte evlavioasa si cu credinta în Dumnezeu, înainte sa moara s-a rugat acestuia astfel: “Fie ca trupul meu sa se transforme în biserica, parul meu sa se transforme în copaci iar sângele meu într-un pârâu.”
In amintirea ei, localnicii au ridicat o mica bisericuta din piatra.
Si ce-i cu asta ? poate ma întrebati. Acum urmeaza minunea: prin acoperisul bisericutei ies la iveala… 17 copaci !
Trei dintre acestia sunt foarte grosi si foarte înalti, de 20-25 metri, si sunt grei de aproape o tona fiecare (au fost cântariti de specialisti) iar restul copacilor au diverse dimensiuni.

Ei si ce-i cu asta ? poate ma întrebati a doua oara. Sa va raspund, ca sa nu va enervati degeaba: daca intrati în bisericuta NU VETI VEDEA RESTUL TRUNCHIURILOR SAU RADACINILE COPACILOR ! Bisericuta este goala, fara urme de trunchiuri sau macar de radacini pe tavan sau de-a lungul peretilor laterali. Presupun ca anumite firicele se scurg prin peretii subtiri si se alimenteaza cu apa din izvor. Habar n-am… In interior se poate vedea o singura radacina, groasa ca mâna, ce traverseaza cam un metru unul din peretii laterali. In rest, nimic ! Au trecut de atunci sute de ani, vijelii, furtuni, ierni, veri, însa radacinile copacilor tot nu se vad.
Acoperisul de câtiva centimetri grosime sustine, nu se stie prin ce minune, cei 17 arbori. Au venit echipe de specialisti din SUA, Germania, Anglia si Grecia, cu aparate sofisticate de penetrare cu raze X a peretilor bisericutei, însa nu au descoperit nimic. Totul a ramas o enigma nedezlegata pâna astazi.

De sub bisericuta iese la iveala un pârâias cu apa potabila, foarte rece (la fel, specialistii s-au întrebat de unde provine aceasta apa rece, pe care nu o poti tine prea mult în mâini, deoarece îti îngheata mâinile !), o adevarata binefacere în arsita de afara.
Am stat aici cam o jumatate de ora, am facut poze si am studiat minunea pe toate partile. Am ocolit-o, însa nu mi-am dat seama cum naiba stau copacii aia acolo, mai ales ca la cea mai mica adiere de vânt (daramite la vânturile care or fi pe acolo toamna sau iarna) acoperisul de 5-6 cm grosime ar trebui sa fie spulberat imediat, datorita presiunii enorme exercitata de cei 3 copaci mai grosi.
Singura care n-a gustat “minunea” a fost, bineînteles, nevasta-mea (eu sunt un Berbec cu capul în nori, iar ea este un Taur cu picioarele bine înfipte în pamânt).
Cam atât despre Vasta (deoarece trebuie sa mai intre si Olympia aici, voi scrie mai detaliat într-un viitor articol, Peloponez – Vasta, o minune autentica).

In fine, dupa pauza de o jumatate de ora de la Vasta, spiritele s-au mai calmat si ne-am îndreptat spre Olympia. Toate bune si frumoase pâna în apropierea site-ului arheologic, unde te poti rataci foarte usor deoarece indicatoarele sunt puse aiurea (GPS-ul nu este folositor aici), basca ca drumul spre site era blocat, la intrarea în localitate. In apropierea site-ului se face o bifurcatie fara indicatoare. Norocul nostru a fost o masina din Grecia (care, de fapt, ne “urmarise” cale de vreo 5 km), al carui sofer, un român casatorit cu o grecoaica, ne-a îndrumat cu rabdare spre site (de fapt, ne-a rugat sa-l urmam, ca sa nu ne ratacim pe acolo si sa pierdem timp pretios – va reamintesc de faptul ca doream sa mai prindem si o baie la Tolo, la întoarcere). Era deja ora 15:30 si caldura sufocanta a început sa-si faca simtita prezenta.
Am luat bilete (6 euro de adult numai site-ul arheologic; cine dorea si muzeul mai achita 4 euro), reamintindu-va ca tinerii sub 18 ani nu platesc bilete la toate obiectivele arheologice din Grecia (inclusiv la Muzeul National si Muzeul Nou din Atena).

Odata intrati în site, aproape ca ne-am ratacit în imensitatea locului… Desi era ora amiezii si caldura era sufocanta, era destul de multa aglomeratie. Ne-am rasfirat ca furnicile, urmând sa ne regasim pe parcursul traseului, care începea de la zona aprinderii flacarii olimpice, zona stadionului, apoi palatul construit special pentru Nero, care a participat si el la Jocuri, multe temple, în fine sunt o groaza de obiective de vizitat. Partea buna este ca, oriunde te-ai afla în site, sunt placute indicatoare cu întreg site-ul care-ti indica, printr-o bulina rosie, unde te afli. Dupa numai câteva minute, Alexandra, profesoara de istorie, nu s-a mai putut stâpani si a izbucnit în plâns (pe mine m-au busit lacrimile în momentul în care am vazut Sfinxul de la Delphi; o sa va povestesc când voi ajunge cu relatarile acolo): “Bai, nici nu stiu cum sa va multumesc ! Nici în visele mele cele mai optimiste nu credeam ca voi ajunge pâna aici ! Va multumesc din suflet !” (Am uitat sa va spun ca “motorul” acestor calatorii prin tara si aiurea este alcatuit din trei nebuni dornici de halaiduiala: eu, Florione - nasul meu si sotia lui Florione.)

Se facuse deja ora 17:00 (renuntasem la vizitarea muzeului, tocmai din cauza timpului) si am intrat în panica: renuntam la plaja si la baie ? Pâna la Tolo erau cam 3 ore. Am hotarât sa “forjam” masinile si sa scurtam timpul la 2 ore, eventual sa facem baie si noaptea (orice experienta este necesara, nu-i asa ?).

Zis si facut. Românul-grec care ne-a mai ajutat la intrarea în Olympia s-a conversat cu unul din ghizii site-ului, care ne-a indicat o ruta mai rapida, care ducea direct la Tripoli. A urmat un fel de raliu Paris-Dakar, numai prin munti, o goana nebuna dupa câstigare de timp. Am vazut cetati parasite, sate micute parasite pe coama muntilor, dar si doua-trei bijuterii de sate tipic grecesti, cocotate în vârful muntilor, foarte pitoresti.

La Tripoli, în loc s-o luam pe drumul pe care am venit (Argos-Nafplio-Tolo), Ioana ne-a dus din nou pe autostrada, unde, cu putine exceptii, am coborât numai în frâna de motor, cam 10 km (închipuiti-va o autostrada care porneste din Varful Caraiman si se opreste undeva în apropierea Brasovului) si din nou prin faimoasele tunele grecesti.

In Nafplio ni s-a parut curios ca la foarte multe benzinarii se formasera cozi imense, însa ne-am spus ca poate grecii obisnuiesc sa alimenteze pentru toata sâptamâna. Nici prin cap nu ne-a trecut ca de a doua zi începea greva transportatorilor de combustibil (Sotiris, grecul la care am stat o noapte la Atena, ne va anunta si el mai încolo de aceasta greva).
Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe drum, asa ca am ajuns la Tolo în jur de ora 21:00, când noi speram sa ajungem pe la 18:30 – 19:00.
In fine, s-a dus naibii baia noastra iar supararile s-au estompat când în pahare a început sa curga Metaxa iar copii s-au dus sa-si cumpere înghetata.
A doua zi ce credeti ca-si dorea fiecare ?
LENEVIRE TOTALA ! Si chiar asa s-a si întâmplat.

Urmatoarea relatare va fi despre Tirynt (cetatea misterioasa a ciclopilor), Micene cu mormintele regale si încercarea noastra de a ajunge la Nemea.

Interesant.
Astept povestea despre Mistra.
Banuiesc ca si acolo Alexandrei i-au dat lacrimile.
Am fost acum 3 ani la Mistra si mi s-a parut o minunatie.
Cu sigurnata o sa ma intorc acolo intr-o zi.

Din cauza grevei transportatorilor de combustibili, toata "excursia" de la Monemvasia a fost ratata (inclusiv Paralia Astros-Mistra-Sparta-Ghition). Asta este.
Poate in alta viata sau cine stie...

Pacat. Imi pare rau.
Mistra chiar era de vazut.

Daca tot zici ca nu te superi, mi-as ingadui cateva sugestii (fara a avea pretentia ca am dreptate):
- renunta la a mai da sfaturi legate de ochelarii de soare si culoarea hainelor, ca nu te adresezi unor idioti. Duce capul pe oricine de pe forumul asta ca vara in Grecia iti trebuie ochelari de soare.
- pune mai multe poze si mai putina vorba. Povestea ta este interesanta, locurile sunt foarte misto, uneori fascinante, insa de la prea multa vorba cel care citeste se poate plictisi.
- stiu ca este putin mai greu, insa incearca sa pui poza/pozele imediat sub text, astfel incat sa existe o legatura text-poze. Chiar este pacat sa arunci 3 poze la sfarsitul textului, iar cel care citeste sa stea sa se gandeasca de unde e poza.

Tirynt

Daca credeati ca ne-am hotarat sa lenevim, ei bine v-ati înselat !
“Lenevia totala” a durat a doua zi doar pâna la ora 12:00, cu toata populatia de 8 români balacindu-se în apa calda, cristalina si foarte sarata. Aflând din seara trecuta de greva transportatorilor de combustibil, am dat o fuga în Nafplio sa-mi fac plinul si am avut noroc sa gasesc la un Shell, singurul care avea benzina în tot orasul. Motorina era peste tot, însa benzina începuse sa se împutineze (pe parcursul grevei situatia s-a inversat: a început sa dispara motorina iar armata chemata în sprijin de guvern a început sa alimenteze statiile cu benzina, folosind cisternele proprii).

Ispita a venit imediat: ce-ar fi ca în timpii morti (13:00 – 17:00) sa vizitam site-urile din jurul Nafplio-ului ?
Cineva spunea ca, înainte de a vedea Micene, este bine sa vezi Tirynt-ul, ca sa poti face o comparatie si sa nu fi dezamagit de faptul ca Tirynt-ul este mai “mic” decât Micene. Ok, ne-am pus de acord sa facem Tirynt-ul (e la 2 km de Tolo), Micene (Mikines) si, daca mai este loc, Nemea. Mâine urma sa facem Epidaur-ul (Epidavros), tot într-un timp mort. Daca grevistii s-or potoli, poate vom reusim sa facem si Monemvasia. Adevarul este ca eu aveam benzina dus-întors pentru Monemvasia însa ce m-as fi facut la plecare, spre Atena ? Am vorbit cu receptionera care m-a asigurat ca-mi poate procura benzina (mai greu, dar s-ar fi putut), deoarece Ministerul Turismului Grec a solicitat tuturor proprietarilor de vile si hoteluri sa ajute turistii straini în ceea ce priveste alimentarea cu combustibil în momentul încheierii sejurului.
Pâna la urma, grevistii nu s-au potolit si chiar înainte de a pleca din Tolo, receptionera mi-a spus ca au început sa fie alimentate benzinariile din Atena si cele de pe autostrada si drumurile principale, deci sa stau linistit, ca voi gasi.

Cei care au citit cartile lui Erik Von Daniken, au aflat cu siguranta de “cetatea ciclopilor”, Tirynt, cetatea care l-a impresionat atât de mult pe hotelierul elvetian. In Terra – Planeta Vietii, dar si în cartea Amintiri Despre Viitor, Daniken ridica problema unor monumente care nu se încadreaza în cronologia si istoria clasica, neputând fi realizate nici cu tehnologia de astazi.
Deoarece nu era zi sa nu vedem Tirynt-ul macar o data, în du-te-vino-ul nostru Nafplio-Tolo, abia când am intrat în site si ne-am apropiat de zidurile cetatii am amutit dintr-odata, dându-ne seama ca tiryntenii se aparau împotriva a ceva sau cuiva urias…
Eu am 1.83 înaltime si la vederea blocurilor imense de piatra mi s-a parut ca sunt miiiiiiic, mic de tot. De multe ori mi-era ciuda ca nu sunt mai scund de înaltime si ma lasam în jos, ca sa fotografiez mai “veridic”, altfel aratând fotografiile de la nivelul solului, altfel aratând cele de la înaltimea celor 1.83 m ai mei.

Pe dealul stâncos, cu o lungime de 300 de metri si aflat la 25-30 m deasupra solului, închipuiti-va niste blocuri de piatra cu laturile de 2-3 metri, patrate, dreptunghiulare, triunghiulare sau alte forme neregulate, asezate atât de bine unele într-altele încât nu poti sa bagi lama de cutit între ele. Bine, exagerez un pic, ca sa para mai misterios, însa nu-mi dau seama cum naiba au reusit tyrint-enii sau cine or fi fost ei sa aranjeze aceste blocuri neregulate în asa fel încât zidurile enorme de jur-împrejurul cetatii sa para perfect drepte si perfect dreptungiulare (vedeti pozele). Zidurile pe care le vedem astazi au în jur de 7 metri înaltime, fata de 9-10 metri cât aveau în timpurile când cetatea se afla în plina glorie.
In timp ce Homer descria cetatea ca fiind foarte bine conservata, Pausanias, dezolat de prabusirea zidurilor, scria în secolul 2 d.Hr. ca doi magari n-au reusit sa mute cea mai mica piatra gasita acolo.
Constructia zidurilor îi este atribuita lui Proetus, fratele regelui din Argos, Acrisius. Conform legendei, Proetus, împreuna cu oamenii locului a ocupat si fortificat Tirynt-ul, sub supravegherea atenta a ciclopilor.

Apoi mai afli ca Tirynt-ul era un ditamai orasul, cu case si palat regal si, dintr-un anumit punct de vedere, ca era cel mai vechi “oras” din Grecia. Curios este faptul ca, la începutul epocii clasice grecesti, atât Micene cât si Tirynt-ul decazusera foarte mult, însa în razboaiele contra persilor au putut sa-si permita trimiterea a 400 de luptatori în batalia de la Plataea. In jurul cetatii nu se vede nicio urma de locuire. Locuitorii vietuiau în orasul-cetate-stat, lung de 300 de metri.
Peste câteva sute de ani, în anul 468 î.Chr., Argos-ul oras-cetate-stat lesinat dupa putere, a cucerit atât Micene cât si Tirynt, dominând întreaga regiune si populându-si cetatea cu locuitorii celor doua cetati distruse. Ba mai mult, Argos-ul, în grandomania sa, a reusit, încet-încet, sa mute jocurile de la Nemea catre propriul stadion, Nemea cazând ulterior în uitare. Daca n-ati auzit de Argos, vedeti noul film Clash of the Titans – Cocnirea Titanilor, o parte din actiunea acestui film desfâsurându-se la Argos, unde s-a încercat o reconstituire a cetatii pe computer.

Citindu-l pe Homer, Heinrich Schliemann s-a încapatânat sa creada în veridicitatea celor spuse de poet si n-a avut altceva mai bun de facut decât sa rascoleasca conceptiile istoriei recente si pe autorii ei împietriti în idei conservatoare. Asa ca si-a facut omul niste calcule, a facut niste masuratori, apoi a ochit doua dealuri, s-a pus omul pe sapat si a scos la iveala ce credeti ?
Ia cititi bine: TROIA si MICENE.
Si câte “dealuri” or mai fi ramas de decopertat…

Apoi a facut sapaturi si la Tyrint (fiind cât pe ce sa-l faca praf si pulbere, disperat sa caute o comoara asemanatoare celei de la Micene ), acesta fiind cu 800 de ani mai vechi decât Micene, presupunându-se ca începuturile sale ar fi prin anul 2000 î.Chr., zidurile pe care le puteam vedea astazi, datând de prin 1400 î.Chr. (zona din interiorul palatului fiind locuita pâna în sec. al 8-lea d.Chr.).

Copil fiind, devoram pur si simplu Legendele lui Alexandru Mitru si cartea rusului A.N.Kun, referitoare la mitologia Greciei. Acum vedeam, pe viu, imaginatia pe care mi-o creasem în copilarie, îi vedeam pe eroii greci agitându-se pe zidurile imense, ziduri considerate de greci ca fiind opera ciclopilor (la Micene, totusi, bucatile de piatra erau mai mici ca dimensiuni). Apropo, la cladirea reconstituita de americani de la Atena, la poalele Acropolelui, am vazut un scut spartan imens, cred ca avea 1.5 m si o greutate de cel putin 20 kg… Grecii din vechime ori erau scunzi si musculosi, ori erau înalti de peste 2 m si foarte atletici.

Oriunde ma duceam în site, vedeam inscriptii cu interdictia turistilor de a coborî anumite scari, de a intra în anumite subterane, inscriptii de tipul “Pentru protejarea turistilor, datorita caderilor de pietre, este interzisa patrunderea în acest tunel – încapere - zona”. Citisem ca Tirynt-ul este strabatut de canale subterane, care duc, pe sub pamânt, pâna la râurile din apropiere; ca sub Tirynt se afla încaperi subterane, tunele “ciclopice” (asa le-au numit istoricii), magazii de grâne, atât de necesare în cazul unui asediu si ma simteam într-un fel frustat de faptul ca nu le puteam vedea. Peste tot domina impresia de masivitate: ziduri masive, scari masive, încaperi masive. Exista si o “Poarta a Leilor”, dar aceasta nu s-a pastrat, asa cum s-a pastrat cea de la Micene.
Palatul regal, ca si cel de la Micene sau cel de Pylos, aveau ca element comun “megaron”-ul, o sala centrala principala, din care se intra într-o curte (am pus o poza cu megaron-ul de la Pylos - reconstituire).

De multe ori mi-era ciuda ca aparatul foto nu reda mai bine realitatea si-mi venea sa iau portiunea pe care o fotografiam si s-o translatez aici, în România, ca sa fiu crezut pe cuvânt si sa nu fiu acuzat ca fabulez. Apoi mi-a dat seama ca prin relatarile mele si a altor persoane care au cutreierat Peloponez-ul, voi deschide pofta de vizitare a altor români care s-au saturat de Halkidiki sau Paralia Katerini sau Olympic Beach (scuze pentru cei care se simt ofensati) si vor sa vada si altceva, intrând “mai adânc” în teritoriu.

Am cercetat cetatea cam o ora, apoi am plecat în directia Micene, deoarece acolo aveam mai mult de vizitat.

Din cate am auzit zidurile Bisericutei Agia Theodora au fost scanate si s-au descoperit firicele de radacini care asigura supravietuirea copacilor.
Ce m-a distreaza este ca am fost cam prin aceleasi locuri la cca 10 zile distanta! Si eu ziceam ca alti nebuni nu s-ar fi aventurat pe acolo!!

Au rezolvat baietii de la Universitatea din Patra problema.
S-au dus acolo cu o soricarie numinta georadar de frecventa inalta (high-frequency georadar) si au descoperit ca radacinile copacilor merg spre pamant prin gaurile (spatiile libere) din interiorul zidurilor.
Tot radacinile alea ajuta si la sustinerea zidurilor.
Pentru mai multe informatii:
http://en.wikipedia.org/wiki/Vasta

Asta-i doar ce am resuit sa gasesc pe fuga, n-am avut timp sa studiez prea bine problema.

Oricum, era putin imposibil ca acei copaci sa stea in aer.

Oricum, merita vazuta bisericuta, este pe lista pentru cand ma voi reintoarce in Peloponez.

Peloponez 5 - Micene

Intre Tirynt si Micene sunt câtiva kilometri, pe care i-am facut destul de repede. Surpriza a venit datorita faptului ca, tot apropiindu-te de cetate, nu o vezi ! Indicatoare bilingve sunt o groaza, însa cetatea neam de poate fi vazuta. Am oprit într-o parcare unde scria "Micene", lânga alte trei-patru masini. Aici o fi ? ne-am întrebat. Nu, nu era aici; aici se afla Tezaurul lui Atreu, un mormânt urias, cu un mic site arheologic lânga el.
"Pentru Micene, mai mergeti cam 500 de metri, dupa dealul acela", ne-a spus ghida de la "tezaur". Ne-am urcat în masini si dupa 500 de metri a aparut un deal galben, cu ceva ziduri pe el. "Asta e faimosul Micene ?", ne-am întrebat dezolati. A aparut o curba si apoi o parcare imensa, cu vreo 30 de masini si sase-sapte autocare. "Aici o fi !", ne-am spus resemnati. Am luat bilete, 12 euro de persoana, pret ce includea cetatea, muzeul si tezaurul. Repet, copii au gratuitate.

Pe masura ce inaintam în site am înteles de ce nu o puteam vedea: este construita sub forma unei cochilii de melc si pe masura ce te apropii de ea ti se dezvaluie privirii, încetul cu încetul. Daca ridicai ochii, vedeai niste mogâldete, sus de tot, pe vârful dealului. Acolo trebuie sa ajungem ? Mogâldetele erau turistii care împânzisera întreg site-ul (daca mariti prima fotografie, îi veti vedea). Apoi "invizibilitatea" mai era data si de iarba galbena, care se confunda cu zidurile, astfel încât, de la departare, nu-ti dadeai seama de masivitatea orasului-cetate. Probabil, primavara contrastul galben-verde este mai accentuat si se pot vedea mai multe detalii.

Pâna la Poarta Leilor trebuie sa urci o rampa luuuunga, construita probabil din motive strategice, intrarea în cetate fiind pusa astfel încât atacatorii sa fie deja obositi în momentul ajungerii în dreptul portii. Tot asa am ajuns si noi, lesinati, gâfâind din rasputeri, la 42 de grade celsius, în jurul orei 16.00. Poarta arata exact ca în cartile de istorie, însa în aceste carti nu poate fi redata la adevarata ei masivitate. Am facut toti poze, laolalta cu doua grupuri de turisti italieni si germani, amuzându-ne reciproc: românii facând poze italienilor, nemtii facând poze românilor si italienii nemtilor, toate având ca fundal poarta cu cei doi lei. Feministele spun ca leii ar fi fost de fapt leoaice si care, la origine, ar fi avut capetele din bronz. Leoaicele, reprezentând dualitatea (stânga-dreapta, sus-jos, bine-rau etc) strajuiesc o coloana ce reprezinta axa vietii.
Urmeaza a doua rampa, care se presupune ca ducea catre o alta poarta, care astazi nu mai exista. De-a lungul acestei rampe, în partea dreapta, se afla o incinta circulara mare, unde s-au descoperit o groaza de bijuterii.

Ajuns sus, pe culmea dealului, unde se afla acropolis-ul, "orasul de sus", se poate vedea în departare cetatea feudala a Argosului iar mai jos Tiryntul. Din cauza lor, intru în polemica cu un neamt, nedumerit la rându-i ca nu a gasit cetatea ciclopica de la Argos, aratându-mi ghidul dupa care se inspira el în drumetiile sale prin Grecia, alaturi de sotie si cei doi copii. Ii raspund ca nici eu n-am gasit aceasta cetate, desi Argosul, la fel de puternica ca Micenele sau Tiryntul le-a supus pe amândoua, facându-se stapâna absoluta peste întreaga regiune a Argolidei. Presupunerea germanului a fost ca bolovanii de la cetatea ciclopica au fost folositi la construirea cetatii medievale (prin 1200 d.Chr – vedeti poze pe net cu cetatea feudala a Argosului). Habar n-am, n-am reusit sa ajung pâna acolo.

Legenda spune ca Micene a fost fondat de Perseu, nepotul regelui Acrisius, stapânul Argosului si fiul lui Danae, fata lui Acrisius.
In cel de-al doilea mileniu î. Chr, timp de 600 de ani, Micenele a dominat cea mai mare parte a Peloponezului de sud. In perioada când a început constructia orasului-stat, civilizatia Minoica din Creta se afla deja în plina dezvoltare si facea primele schimburi comerciale cu Micene. Ulterior, Micene a facut pe dracu’n patru si a cucerit imperiul cretan, lesinat dupa bogatiile si femeile cretane, faimoase pentru frumusetea lor. Tot atunci, Micenele si-a schimbat stilul picturilor aflate pe vasele de lut.
Palatul regelui avea vestitul megaron, o sala centrala sustinuta de patru coloane, cu o gura de aerisire patrata în acoperis (vezi fotografia de la articolul despre Tirynt). Prin 1350 î.Chr. orasul s-a întarit cu asa-zisele ziduri ciclopice, deoarece la constructia zidurilor exterioare s-au folosit pietre uriase, pe care, conform traditiei, numai ciclopii (oameni de 3-4 metri înaltime si cu un singur ochi) le-ar fi putut ridica. Repet, bolovanii de la Micene mi s-au parut a fi mult mai mici decât cei de la Tirynt.

De aici, de sus, de pe acropole vezi întreaga maretie site-ului, cele 3-4 siruri de ziduri ce-l înconjurau odinioara, cu resturile de case si palate cuprinse în interiorul sau. Undeva în partea dreapta se casca o intrare, unde coborând 99 de trepte dam peste cisterna aflata sub pamânt, cu apa potabila, la 15 metri adâncime. Iesim din cisterna si coborâm pe alte poteci marcate, dând peste alte cladiri, palate, temple si porti. Peste tot ai placute indicatoare, bilingve sau trilingve (greaca-engleza-germana). Apropo, la Delfi prima limba vorbita este… franceza. Engleza se gaseste rar sau deloc !
Pe aceste indicatoare ai o schema generala a site-ului care, printr-o bulina rosie, îti spune în ce loc te afli, explicatiile zonei sau a cladirii în fata careia te afli, în cele trei limbi si un desen-reconstituire, care îti arata cum ar fi aratat cladirea-templul-baia-palatul respectiv.

In afara citadelei se afla mormintele regale, presupuse a fi ale lui Agamemnon, Climtemestrei si Egist (vezi fotografiile), pe care, daca te grabesti sa ajungi la muzeu (înauntru te asteapta aerul conditionat binefacator), ai “sansa” sa le ratezi. La fel era s-o patim si noi ! Am vazut niste poteci, ne-am luat dupa ele si surpriza: ne-am trezit în fata mormântului lui Egist, amantul Climtemnestrei. Mormântul ei se afla alaturi, probabil ca cei doi iubiti sa fie uniti si dupa moarte, dupa ce l-au ucis împreuna pe bietul Agamemnon care se întorsese cu noua lui iubita Cassandra, drept prada de razboi, halaiduind zece ani pe la Troia sau pe unde l-or fi purtat corabiile. Mormintele sunt uriase, probabil s-a depus o munca titanica la ridicarea lor (mai ales a mormântului lui Agamemnon), conform gradului de importanta a locatarilor.
„Plin de încântare, va anunt, maiestate, ca am descoperit mormintele care, conform traditiei, apartin lui Agamemnon, Cassandrei, lui Eurymedon ºi însotitorilor“, i-a transmis Heinrich Schliemann regelui George I al Greciei la sfârsitul lui 1876. Situl grecesc de la Micene fusese identificat cu treizeci de ani în urma cu ramasitele cetatii aheilor, populatia care a învins Troia, dupa cum se povesteºte în Iliada lui Homer.

Lânga muzeu se afla Mormântul Leilor, rotund, neacoperit. In muzeu, înghesuiala mare (deh, caldura e de vina). La adapostul aerului conditionat mai ca nu-ti vine sa mai iesi afara. Aici se pot vedea fresce originale, vase de lut cu celebrele desene mitologice, apoi se coboara la subsol unde afla comoara descoperita de Heinrich Schliemann, dar sunt doar copii perfecte ale comorii, originalele aflându-se la Muzeul National din Atena. Vad si masca lui Agamemnon, aflata în filele cartilor de istorie din scoala generala si liceu, precum si câteva sabii. Dau sa fac o poza si sunt certat de o grasana de 100 de kg care abia se urneste de pe scaun: “No flash, no flash !” Asta este, doar masca este fotografiata, restul fotografiilor le voi lua de pe internet, precizând si sursa lor.

Pun aici si lista regilor micenieni, doar asa, pentru informare:
- Perseu - fiul lui Zeus și al Danaei; întemeietorul cetãții
- Electryon - fiul lui Perseu și al Andomedei
- Sthenelos - fiul lui Perseu și al Andomedei
- Eurystheus - fiul lui Sthenelos și al Nicippei; ucis de heraclizi
- Atreu - fiul lui Pelops și al Hippodamiei, unchiul lui Eurystheus
- Tieste - fiul lui Pelops și al Hippodamiei
- Agamemnon - fiul lui Atreu și al Aeropei; participant la Rãzboiul troian
- Egist - fiul lui Tieste; l-a asasinat pe Agamemnon
- Oreste - fiul lui Agamemnon; a condus mare parte din Peloponez
- Tisamenus - fiul lui Oreste; ucis de heraclizi

Ne strigam prin statie pentru adunare, deoarece unii se afla la mormintele celor doi amanti, altii sunt prin muzeu, altii la Mormântul Leilor, altii la toaleta. Apropo de toalete, fiindca tot n-am spus un cuvintel despre ele, le gasiti în toate site-urile si au un confort de lux, având toate cele necesare în interior.
Iesim din site, ne urcam în masini si ne întorcem cale de 500 de metri pâna la "Tezaurul lui Atreu", un mormânt urias, foarte impresionant si prin înaltime, si prin arhitectura dar si prin blocurile uriase de piatra folosite la construirea lui.

Acum ce sa mai vizitam ? Spre Nemea, se afla colea, la doi pasi. Abia am iesit pe drumul spre Nemea când doua masini de politie ne blocheaza drumul si ne îndruma pe alta cale. O luam pe acolo, mai mergem cam un kilometru si din nou surpriza: de data asta un sir lung de masini si în departare doua camioane-cisterna ale grevistilor blocheaza drumul. Hai ca terminam ziua cum nu se poate mai bine…
Ma îndrept spre primul polistist pe care-l vad si, cu harta în mâna, îi spun ca suntem turisti si ca dorim sa ajungem la Nemea, însa el ma trage deoparte si-mi sopteste ca "negocierile" sunt pe terminate si sa mai asteptam cateva minute, deoarece i-au convins pe cei doi camionagii sa-si retraga mastodontii de pe sosea.
Are dreptate, peste trei-patru minute cele doua caminoane elibereaza drumul si am timp sa-i vad zâmbetul tâmp, de mare viteaz ce este, al unuia din soferi, primul imbold fiind sa-i arat degetul mijlociu, însa ma abtin cu greu. In fine, drumul fiind liber, noi fiind liberi, tule-o spre Nemea ! Drumul este superb, maslinii si portocalii ne înconjoara de peste tot. Ajungem la stadion, coborâm veseli nevoie mare ca grevistii n-au reusit sa ne strice ziua, însa casa de bilete este închisa: program de vizitare 8:00 – 15:00.
Pisici ! Hai înapoi !

Ne propunem ca la plecarea din Tolo spre Atena, sa nu plecam pe la 9:00 ci pe la 7:30, astfel încât sa ajungem la ora 8:00 la stadionul din Nemea si apoi sa vizitam si site-ul (site-ul arheologic si muzeul se afla la 500-600 de metri de stadion).
In fine, dupa ce ne chinuim sa vedem stadionul prin gard, ne întoarcem la Tolo, nu înainte de a cumpara pe drum, de la o localnica, cinci litri de ulei de masline si doi litri de vin rosu. In tot periplul nostru prin Peloponez am vazut deseori (ca si la noi, de altfel) localnici care-si comercializeaza produsele proprii: ulei de masline, vin (alb si rosu), miere, lamâi, portocale, piersici, pepeni.

Seara, dupa cina, anumiti obraji s-au aprins dupa doua-trei pahare de vin rosu, gurghiuliu, atmosfera fiind foarte încinsa, cu dezbateri aprinse în ceea ce priveste cetatile vizitate, cu eroii lor troieni cu tot, eroi care din vorba în vorba au ajuns si pe la Termopile, Histria sau Tomis. Si pe la Callatis ? Habar n-am. Stai putin sa ma gândesc… Ala cu lâna de aur, Iason, a ajuns la Marea Neagra sau la Marea Caspica ? Dar de Brad Pitt cu sabia aia a lui, care numai greceasca nu era, ce spuneti ? Stiti voi, atunci când s-a luptat cu ala pe care-l bate Jet Li în "Fearless", pe tatami...
Sau era în "Visul împaratului" ? Nu, bre, ala e Jackie Chan.
Oricum ar fi, ospatar, mai toarna un rând !

Si noi am patit-o la muzeul din Micene cu "no flash" si deoarece mai fusesem atentionati si in Muzeul din Vechiul Corinth, si la Atena, am intrebat-o pe grasana ( tot aia era si la noi ) si ne-a raspuns ca avem voie sa facem poze dar fara fash ( blitz ) si fara sa stam langa exponate ( cica le prejudiciem valoarea, adica le-o minimalizam daca stam langa )! Ne-am conformat si ne-a lasat sa facem mai multe poze. Daca nu te superi "florinbad" le voi posta eu, ca o completare la jurnalul tau, ptr. ca tu scrii frumos si ai si timp. Dar numai daca aprobi tu completarile...!

Posteaza-le, te rog .

OK. Cateva poze din Muzeul de la Micene, in completarea jurnalului lui "florinbad". Scuzati neclaritatea unora...

Pentru Klaus (si altii), despre Thermopile:

Si eu am fost mirat de relatarea istorica (trecatoare etc) fata de ceea ce-i in teren (loc mult), asa ca am facut cateva sapaturi. Eplicatia gasita de mine (si care mi se pare plauzibila): in antichitate, intre munti si mare era o trecere foarte ingusta (valoarea gasita de mine: circa 10 m in locul cel mai ingust), usor de aparat. Pentru eliberarea acestei treceri a fost nevoie de atacul prin trecatoare.

Intre timp, golful s-a colmatat si a rezultat "campia" care se vede acum - si pe unde trece autostrada.

Peloponez 7 – Epidaur si Asclepios – un medic nonconformist

Dupa ce în seara precedenta fusesem la Nafplio, a doua zi, dimineata, leneveam din nou pe plaja din Tolo. Daca astazi ne programasem ca dupa-amiaza sa vizitam Epidaurul (Epidauros, Epidaurus, Epidavros), în sinea mea speram sa se termine odata cu greva transportatorilor, pentru a pleca si la Monemvasia, mâine, în ultima zi de stat în Tolo.
Daca iesi din Nafplio (drumul spre Tolo) o iei la stânga. Daca iesi din Tolo (drumul spre Nafplio), o iei la dreapta, normal, nu ? Drumul spre Epidaur este anost, plictisitor, nu prea ai ce sa vezi, nu sunt multe localitati. Am vazut si un incendiu stins de curând, precum si doua poduri "miceniene", construite în stilul micenian, of course. Indicatoarele te atentioneaza din timp asupra acestor poduri ("Micenian bridge 3 km", de exemplu), care pot fi vazute direct de pe drumul principal, poduri care au rezistat timp de aproape 3500 de ani !
Pe masura ce te apropii de site, peisajul se schimba, intri într-o vale larga, înconjurata de munti. Din loc în loc, apar pâlcuri de pini, alternate de maslini. Ca la fiecare site arheologic important (Delphi, Olympia) localitatea din preajma site-lui s-a dezvoltat vizibil, d.p.d.v. turistic. Intram în localitate (tot Epidaur se numeste, bien sur) apoi, înainte de intrarea în site, te întâmpina o parcare uriasa, cât un stadion modern de fotbal. Mai târziu mi-am dat seama ca în preajma festivalurilor (teatru, muzica) organizate aici, aceasta parcare ar putea deveni neîncapatoare, datorita zecilor de masini sau autocare care ar varsa din burtile lor miile de iubitori de arta, stadionul având o capacitate de 13.000 – 14.000 de locuri.

Am luat bilete (6 euro de adult, copiii gratis) si apoi ne-am oprit la primul panou metalic care descrie întreg site-ul arheologic. Insa aici ramâi pierit ! Oricine ar auzi rostit numele de Epidaur, ar spune imediat: da, dom’le, stiu, teatrul ala faimos din Grecia. Asta s-o credeti voi ! Epidaur înseamna, pe lânga teatru, un ditamai site-ul, aproape un orasel, cu temple, cu stadion, cu case si strazi trase parca la indigou, site pe care abia daca l-am acoperit în doua-trei ore, cu impresia ca am fi avut mult mai multe de vazut (si chiar sunt mai multe de vazut, însa noi ne grabeam sa prindem si baia de dupa-amiaza).
Cum treci de intrarea principala, în dreapta ai amfiteatrul iar în stânga ai micutul muzeu, orasul antic, stadionul, templul lui Asclepios si tholos-ul circular, tholos întâlnit si la Olympia sau Delphi (templul Atenei, cel pe care-l vedeti în cartile de istorie sau pe vederile postale).

Urci câteva trepte si dupa o padurice apare în toata splendoarea lui faimosul teatru. Sentimentul de mutenie pe care-l ai în fata unei minuni arhitectonice ne copleseste. Desi eram 20 de persoane în preajma teatrului, se auzeau doar soapte de uimire. Apoi, în linistea cristalina, explodeaza vocea lui Andrei, baietelul meu: "Tatiiii, ai o moneda ? " El deja se afla pe la jumatatea amfiteatrului si pesemne îsi adusese aminte de experimentul cu moneda. Se întorc spre el americanii, germanii, ungurii, cehii, polonezii, grecii si ce natii s-or mai fi aflat în cercul perfect de 10 metri diametru. Aoleu, parca spuneau ei, dam si aici peste românii galagiosi ? Odata avuta moneda, se încearca experimentul clasic, stiut de populatia Terrei: oare se aude sunetul metalic tocmai de sus, de pe ultimul rând ? Sa vedem. Dupa uimirea initiala, ne punem în miscare, la cele 42 de grade, si constatam cu stupoare cât de departe se afla ultimul rând. Ne mai întrebam unii pe altii, ca magarusul din Shrek: "Ai ajuns ?". Nu, n-am ajuns.

Pe la jumatatea amfiteatrului ne oprim, pentru poze si baut apa. Pâna sus mai facem 2-3 popasuri, lesinati de caldura. Dupa o pauza scurta, se încearca experimentul, însa apare un obstacol: un american se trezeste sa recite dintr-o carte, chiar în mijlocul discului de piatra. Noi zbieram de sus la Andrei sa înceapa experimentul, el saracul, nu mai stie cum sa-l dea pe american la o parte. Strigatele românilor, de încurajare, câstiga în fata odei antice, asa ca americanul se vede nevoit sa renunte, în aplauzele palide ale celor trei prieteni ai sai. Andrei da cu putere cu moneda de piatra circulara însa nu se aude nimic (moneda de 50 de bani, asta asa, pentru mândria noastra nationala). Americanii se opresc din vociferat, dornici sa auda si ei sunetul monedei. Se face liniste totala si Andrei da cu sete de piatra. SE AUDE ! MITHBUSTERS CONFIRMAT ! Noi chiuim si aplaudam de sus, laolalta cu americanii (as vrea sa urc aici si filmuletul, însa are un format video cam ciudat).

Repede, câte ceva despre acest teatru extraordinar: a fost construit în douã etape. In prima etapa, în secolul IV î.Chr, a fost proiectat si construit de Policlet cel Tânãr (fiul faimosului Policlet cel Batrân, cel preocupat de proportiile ideale ale corpului omenesc: vezi Doriforul, atletul care arunca lancea si Diadumenos, atletul care îsi leaga peste frunte panglica victoriei). In etapa a doua, partea superioara a fost adaugata în timpul perioadei elenistice, permitând dublarea numarului de locuri, trecând la o capacitate de 13000 de locuri. Arata exact ca în vechime, doar câteva parti din el fiind restaurate. Scena formeaza un cerc perfect, de 10 metri în diametru, iar amfiteatrul are o acustica exceptionala. Pe 53 de rânduri (un fel de bancute) sta poporul de rând si un rând (primul rând) pentru VIP-uri (un fel de fotolii), personalitatile orasului sau oaspeti veniti de departe. Nu stateai cu fundul direct pe piatra, fiecare îsi aducea o pernita moale, pe care-si punea pretioasa parte a corpului. Aici se jucau piesele lui Sofocle si Euripide sau aveau loc reprezentatii teatrale în cinstea lui Asclepios, alaturi de concursuri de atletism, pe stadionul din apropiere. Astazi are loc un festival recunoscut în lumea întreaga: festivalul de teatru Epidaur, devenind simbolul teatrului grec. Asa se explica schelele metalice care împânzesc partea din fata a teatrului, stricându-i armonia zeiasca. Probabil, în afara verii, în restul anului scena metalica este scoasa de acolo.

De aici am coborât spre muzeu, unde se pot vedea diverse instrumente chirurgicale, câteva statui de-ale Atenei, statuia lui Asclepios, stiuta de toata lumea (manuale de istorie, dictionare enciclopedice etc): un batrânel bonom, cu figura blânda, dar sigur pe el, cu sarpele încolacit pe toiag (a nu se confunda cu caduceul medicilor, care are doi serpi încolaciti), simbol conformist al vietii si al mortii; simbol nonconformist al eliberarii energiei Kundalini (energia cu care Iisus îi însanatosea pe cei bolnavi, refacându-le membrele, redându-le vederea etc). Mai puteti vedea un capitel corintian superb, diverse statui si câte un colt al templului lui Asclepios si al templului zeitei Artemis.

Cine a fost Asclepios, cel mai iubit zeu al antichitatii grecesti ? A fost fiul zeului Apollo, provenit din uniunea cu muritoarea Coronis (sau Arsinoe). În timp ce Coronis era însãrcinatã cu Asclepios, ea s-a îndrãgostit de un muritor, Ischis. Fiindca l-a înselat pe zeu, Artemis, sora lui Apollo, a ucis-o pe Coronis. Apollo si-a smuls copilul din pântecele muribundei si l-a dat spre crestere centaurului Hiron, centaur care i-a împartasit secretele taumaturgiei (abilitatea sau puterea de a face minuni) cu ajutorul carora, mai târziu, Asclepios avea sa aline durerile pacientilor sau sa izbuteasca regenerarea partilor afectate de boala (la fel ca Iisus). Totodata, centaurul l-a initiat în folosirea plantelor medicinale, ca terapie complementara. De la o vreme a început sa învie si mortii, fapt care l-a suparat pe Zeus cel iubaret de femei si l-a traznit pe semizeu. Insa, în loc sa moara, Asclepios devine zeu în toata regula. În Iliada, Asclepios era considerat doar un simplu medic care îsi învatase arta de la Centaurul Hiron. Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau adevarate clinici medicale, preotii cultului fiind si medici. Un discipol faimos este Hipocrate (autorul juramântului pe care nu prea îl respecta medicii români), al carui asezamânt terapeutic se afla în insula Kos.

De la muzeu pleaca câteva alei (vreo cinci-sase) care te pot deruta daca n-ai sti ca la capatul lor se afla câte un obiectiv arheologic din site, având impresia ca asta a fost tot, teatrul si muzeul. Eroare ! Cum iesi din muzeu, în partea stânga, un delusor si un pâlc de pini te împiedica sa vezi maretia asklepeion-ului. Am urcat delusorul si încet-încet au început sa apara ruinele diverselor cladiri sau temple, mai mici sau mai mari, apoi stadionul, lung de 180 de metri, cu tribune pe ambele parti, apoi templul lui Asclepios, tholosul, abatonul (un fel de dormitor foarte mare, cu camarute în care dormeau bolnavii) si multe, multe alte vestigii. Noi am acoperit cam jumatate din site, luându-ne dupa panourile care descriau compunerea site-ului, la fel ca si în celelalte dati, cu gândul de a mai prinde o baie de seara. Acum îmi dau seama ca Peloponezul trebuie facut în tihna, primavara sau toamna, numai pentru vizitare. Daca vrei plaja si baie atunci vii numai pentru acestea doua, fara a tine seama de bijuteriile arheologice din jurul tau.

Cum procedai daca erai un pacient ? Mai întâi te rugai în Templul lui Asclepios. Apoi faceai o baie de purificare în Fântâna Sacra si pe urma aduceai ofrande, dupa cum te ducea buzunarul. Cei bogati sacrificau un taur, cei mai putin bogati sacrificau un cocos iar cei saraci câteva fructe. Nimeni nu oferea bani. Tratamentul ulterior însa trebuia platit.
Existau si unele reguli pentru ca bolnavii sa se poata bucura de însanatosirea oferita de Asclepios. Trupul trebuia sa fie purificat, iar aceasta purificare se obtinerea prin post, abstinenta de la alcool si de la orice fel de raporturi sexuale.
Apoi nimeni nu stie exact ce se mai ptrecea, cercetatorii fiind oarecum derutati deoarece din ceea ce a ajuns pâna la noi se spune ca pacientii, alaturi de preoti, rosteau rugaciuni ritmice (un fel de mantre), altii spun ca pacientii cu rani supurânde erau dusi în labirintul aflat sub tholos, altii spun ca se faceau anumite bai cu plante medicinale sau ca se efectuau exercitii fizice în gymnazium. Altii spun ca recitarea imnurilor, de o anumita vibratie sau aerul purificat din jurul tholos-ului ar fi ajutat la vindecare sau la punerea într-o anumita stare, receptiva, de exaltare, care te ajuta sa te vindeci mai repede. Noaptea faceai nani iar zeul te vizita în somn si-ti spunea tratamentul. A doua zi, unul din preotii templului te întreba ce anume ai visat si ce sfaturi ti-a dat Asclepios. Oricum, în mod miraculos, orice bolnav era vindecat ! Poate ca aici un rol important îl avea si autosugestia. Daca bolnavul era un copil, tatal acestuia era rugat sa se tina de promisiunea ca va plati tratamentul, daca copilul nu se îmbolnavea într-un an de zile. Din câte se cunoaste, nimeni n-a facut vreo reclamatie, de aici si faima extraordinara a asezamântului.

Sub tholos, construit în 10 ani, 360-350 î.Chr. s-a descoperit un mini-labirint subteran, a carui menire a ramas necunoscuta, unii presupunând ca aici s-ar fi aflat tezaurul orasului, altii ca aici îsi adaposteau preotii mâcarea. Abia dupa ce s-au facut excavatii la templul lui Asclepios de la Pergam (în Asia Mica) s-a putut afirma ca în acest labirint intrau doar preotul si un bolnav, încercându-se însanatosirea acestuia din urma. Asclepios fiind zeu celest, olimpian, dar si un erou a carui putere deriva din pamânt, tholos-ul reprezenta viata de sub pamânt care iese la lumina, precum sarpele iese din gaura lui la suprafata (sau energia Kundalini, ce statea bine merci încolacita în chakra Muladhara, ridicându-se apoi la lumina, în toata splendoarea ei, însanatosind trupul).

Fundatia tholos-ului era alcatuita din 6 ziduri circulare, din piatra, concentrice. Trei cercuri exterioare alcatuiau fundatia propriu-zisa a cladirii. Celelalte trei, interioare, erau aranjate într-un anume fel, astfel încât sa alcatuiasca un mini-labirint, ce avea din loc în loc deschizaturi prin care te puteai strecura. Bolnavii (de regula cei cu boli de piele sau cei care aveau rani pe corp) intrau aici cu un preot si, cu pasi micuti, faceau incantatii, oprindu-se din loc în loc, pâna în centrul labirintului, urmând un fel de drum initiatic spre sursa însanatosirii. Aici se aflau trei serpi galbeni, foarte mari, neveninosi, numiti Paries, folositi în scopul vindecarii, serpi care lingeau ranile celor bolnavi. Si la Roma se foloseau serpi în scopul vindecarii bolnavilor, însa numai la Epidaur existau acesti serpi de culoare galbena. Din încaperea din mijloc a labirintului, accesul în tholos se facea printr-o piatra rotunda, ce putea fi data usor la o parte (asemenea capacului unei guri de canal). In înteriorul tholos-ului, Pausias îi pictase pe Eros, zeul dragostei si pe nimfa Methe (una din iubitele lui Dionysos), reprezentând Betia. Printre altele, cladirea propriu-zisa era si un adevarat observator astronomic. Cine doreste detalii esoterice (simbolistica, numerologie, astrologie) referitoare la tholos-ul de la Epidaur, poate citi aici:
http://www.altani.gr/english/index.html

Alaturi de tholos se gasea Abaton-ul, un dormitor luuuuuung (cu unele coloane sau portiuni de zid complet refacute; sunt tare curios cum va arata în final, dupa restaurare), unde bolnavii se rugau zeului ca acesta sa le apara în vis si sa le prescrie tratamentul.
Din santierul pe care l-am vazut prin întreg site-ul (baraci, utilaje, bancuri de lucru etc.) cred ca se încearca refacerea întregului asklepeion. Am vazut ca se lucreaza la stadion, tholos, abaton si la templul lui Asclepios, piatra sau marmura moderna intercalând piatra sau marmura veche. Deci, peste câtiva ani, cine va ajunge pe aici va putea vedea totul asa cum ar fi aratat în urma cu 2300 de ani (vedeti si fotografiile).

Imediat ce am ajuns la Tolo am zbughit-o la plaja, în partea însorita a statiunii, acolo unde plaja este mai lata iar soarele dispare în spatele muntilor dupa ora 20.00.

A doua zi, ultima zi de stat în Tolo, a fost o zi extrem de grea, obositoare, de munca continua: plaja – baie – bere – inghetata – plaja – bere – sarailie – plaja – bere – cataif – baie – bere - baie si tot asa, de dimineata pâna seara . Glumesc, nu ma luati în serios. O zi atât de grea va doresc si voua, din suflet. In afara celor doua-trei ore de la amiaza, toata ziua am stat numai în apa verde, calda si sarata. Spre seara ne-am umflat de înghetata si am halaiduit pe strazi, în vederea ultimelor cumparaturi (alimente, suveniruri, tricouri etc.). Am facut si ultimele fotografii, cu regretele eterne ca a doua zi vom parasi acest paradis. Asta este, atât a fost sa fie, 5 zile si nu 50, câte am fi dorit.

Urmeaza Nemea, cu stadionul olimpic, site-ul arheologic si un muzeu superb, apoi Atena, cu Parthenonul.

Surse folosite:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Epidaurus
http://www.squidoo.com/epidaurus-greece
http://www.altani.gr/english/index.html

Superba descrierea! Nici macar nu mai incerc sa mai scriu si eu despre calatoria mea ptr. ca tu ai un talent nativ! Ce imi pare rau e ca nu am citit asta inainte ptr. ca eu nu am stiut despre experimentul cu moneda la Teatru Epidavros ( desi credeam ca stau pe Terra... ) si am pierdut. Pacat! Dar macar l-am vazut si m-a impresionat! Spre deosebire de boul de frate-miu care a venit pana acolo si nu a mai intrat ca cica nu a are nimic da vazut!!!...

M-a mai impresionat asezamantul de bolnavi din Asklepion, unde cei contagiosi erau separati de cei ne-contagiosi, in niste saloane (sic!) ingenios plasate.

Si inca ceva. Nu stiu daca stii, probabil ca da, dar anual se organizeaza un festival in teatru (trebuie sa fie super! ) astfel ca eu am "prins" dupa 10 zile si montarea scenei, care schimba ceva din aspectul arheologic. Spectacolul a fost in 16 august si initial am vrut sa ma duc, dar asa cum zici, e greu sa le faci pe toate.

Felicitari florinbad! Frumos si documentat! Felicitari!

Peloponez 8 - NEMEA, o destinatie putin cunoscuta

In ziua plecarii din Tolo, receptionera hotelului mi-a spus ca voi gasi benzina doar pe drumurile principale (între timp, nu se mai gasea motorina). Am alimentat cu benzina la iesirea din Argos, apoi tule-o spre Nemea. Chiar în apropierea localitatii, m-am trezit în spate cu un autocar care era gata-gata sa se urce pe mine. Desi mergeam cu 110-115 la ora, îmi dadea flash-uri sa ma dau la o parte fiindca se grabea baiatul. Ghiciti ce autocar era: cu numar de Bucuresti si cu o coala A4 lipita de parbriz: Bucuresti-Zakinthos.
Site-ul arheologic se afla în localitate, stadionul aflându-se în afara localitatii. Veti vedea inscriptiile bilingve (greaca-engleza), de culoare maro cu scris alb, care va vor îndruma foarte usor spre obiectivele respective. Am oprit în parcarea micuta, alaturi de doua masini din Germania si una din Ungaria. Am luat bilete, 4 euro de persoana, bilet care include vizitarea muzeului, site-ului si stadionului. Repet, copii au gratuitate. Va mai aduc aminte si de program: 8:00 - 15:00.

Nemea nu era un oras propriu-zis, dar, precum Olympia, avea un sanctuar al lui Zeus si era un loc de întâlnire pentru jocurile panhelenice (sunt patru categorii de jocuri panhelenice: Jocurile Olimpice, Jocurile Nemeane, Jocurile Pythiane, Jocurile Isthmice). Jocurile nemeane au fost fondate în anul 573 î.Hr. si aveau loc la fiecare doi ani, intercalându-se, prin rotatie, cu jocurile de la Olympia, Delphi si Isthmia.
Deoarece site-ul a fost recent dezgropat de prof. Stephen Miller de la Universitatea Berkeley din California, turistii straini nu prea stiu de acest obiectiv turistic si de aceea acesta nu apare (înca) în anumite ghiduri turistice. N-o sa vedeti aici sculpturi spectaculoase ca la Olympia sau Delphi, dar acesta este unul dintre site-urile preferate ale turistilor greci, cu un muzeu excelent, modern, care încearca sa ne ajute sa întelegem exponatele si ruinele, pâna ce acestea vor fi excavate complet.

Site-ul este foarte frumos, cu multi copaci, peluze si tufe de trandafiri, cu mese din marmura. Nemea se afla într-o vale fertila si este celebra în zilele noastre pentru vinul produs aici (vinul de Nemea).
In mod traditional, toata lumea stie ca aici Hercule l-a învins pe leul din Nemea (a carui piele nu putea fi strapunsa de lance sau sageti; ca sa-l omoare, Hercule si-a faurit o ghioaca, l-a ametit cu ea si apoi l-a sugrumat) si, drept multumire zeilor, a hotarât ca aici sa se organizeze jocuri în amintirea acestui eveniment. O alta legenda i-a luat locul, capatând în timp mai multa popularitate decât Leul din Nemea. Legenda spune ca jocurile au fost initiate de Cei sapte contra Tebei (de fapt sapte generali de armata, cu subordonatii lor cu tot, condusi de Adrastos), care au trecut prin Nemea în drumul lor de la Argos spre Teba, în cautare de apa. Aici au întâlnit-o pe Hypsipyle, doica lui Opheltes. Opheltes era fiul regelui Licurg si a reginei Euridice. Oracolul din Delphi a profetit ca copilul ar putea muri daca ar atinge solul înainte de a putea merge, asa ca doica l-a pus pe un pat de frunze de telina, în timp ce ea le arata grecilor unde se afla izvorul de apa. Copilul a fost muscat de un sarpe si a murit. Cei sapte, tulburati de moartea copilului, dar si datorita faptului ca oracolul local Amphiaraos a interpretat acest semn ca fiind nefast pentru campania lor împotriva Tebei, au hotarât sa organizeze jocuri funerare în onoarea lui, cu o coroana de telina drept premiu, salvând-o totodata si pe Hypsipyle de la moarte. Daca va intereseaza si primii câstigatori ai jocurilor, poftim de cititi:

Adrastos - calarie
Amphiaraos - saritura în lungime si aruncarea discului
Polynekes - lupte
Tydeas - box
Eteoklos - alergari
Laodokos - aruncarea sulitei
Parthenopeos - tragerea cu arcul

De-a lungul timpul, atât Micene cât si Argos s-au batut pentru suprematia asupra Nemeii. În anul 400 î.Hr., Argos-ul a obtinut controlul asupra Nemeii iar jocurile au început sa aiba loc mai rar aici si mai frecvent în Argos. Profesorul Stephen Miller a reînviat aceste jocuri în 1996 (apoi în 2000, 2004 si 2008), pentru a celebra redeschiderea stadionului, aflat pâna atunci într-o stare deplorabila.

Cum intrati în site, în partea dreapta aveti muzeul modern, micut, de zici ca este pavilionul administrativ al site-ului sau casa de vacanta a vreunui bogatas. In fata aveti templul lui Zeus aflat în plin proces de restaurare iar în partea stânga aveti site-ul arheologic. In foaierul muzeului se afla câteva imagini vechi, aratând sanctuarul în diverse ipostaze, din 1766 pâna la secolul al 19-lea, inclusiv o schita a lui Edward Lear. Aceste ilustratii arata cum capiteliul uneia dintre coloane, desi starea ei pare foarte precara, nu s-a miscat timp de sute de ani, în ciuda cutremurelor din zona.
In sala principala, primul lucru care-ti atrage atentia este o fereastra mare, cu o uimitoare vedere asupra sanctuarului lui Zeus, în fata ferestrei tronând un model al asezarii asa cum arata ea în anul 300 î.Hr., care face mult mai usoara imaginarea întregului ansamblu. Chiparosii pe care-i puteti vedea afara au fost plantati recent, încercând sa reproduca cât mai în detaliu dumbrava sacra din antichitate. La dreapta puteti vedea modelul stadionului.

In restul salilor veti vedea figurinele micute din bronz ale lui Opheltes (copilul mort al regelui) si statueta din teracota a unui baietel, cu o masca pe fata, considerat a fi, de asemenea, Opheltes. Sunt foarte multe ilustratii si explicatii cu privire la vechile jocuri, compuse din lupte, box, sarituri, alergari, aruncarea discului, cursele de cai. Mai puteti vedea blocul de start de la stadion, pastrat într-o stare foarte buna, exemplare de greutati pentru sarit (cu inscriptii pe ele; în timp ce sareau la lungime, atletii tineau aceste greutati în mâini) si un disc din fier, de 8.5 kg greutate.
Un scurt film video explica functionarea mecanismului de start al curselor. Cele mai multe informatii cu privire la vechiul Nemea provin de la artefactele aruncate în fântâni, dintre ele putându-se deosebi o hydra din bronz din sec al 6-lea î.Hr., tinând în mâna capul Persefonei. În curte se afla multe piese de coloane, capiteluri, jgheaburi din ceramica si alte pietre provenite din jurul stadionului si din templu, precum si un capitel doric, provenit de la cladirea baii.

Din muzeu trecem prin gradina de trandafiri, de-a lungul unui traseu format din lespezi de piatra ramase de la diversele case, aflate de o parte si de alta, cu semne de gatit pe vetrele de foc. Traseul o ia la stânga, unde se poate vedea un mormânt medieval, tipic multor morminte gasite la Nemea. In partea nordica a drumului se afla ramasitele unei basilici crestine (sec 6 d.H.) ridicata peste o casa de oaspeti din sec al 4-lea î.Hr., ale carei ruine se mai pot vedea sub basilica. Coborând treptele aflate lânga basilica, am intrat în cladirea baii, construita în ultima treime a sec al 4-lea î.Hr., unul dintre sistemele de îmbaiat cele mai vechi cunoscute în lumea greaca si cea mai completa existenta pâna astazi. Camera este împartita în trei parti, fiecare cu patru cazi din piatra în care se îmbaiau sportivii, cazi plasate de la un capat la altul de-a lungul peretelui din spate. Crestaturile în forma de “V” permiteau apei sa curga de la o cada la alta (vedeti fotografiile). Aici am petrecut mai mult timp deoarece întreg asezamântul se afla sub protectia unui acoperis urias, iar racoarea acestuia ne permitea sa studiem mai atent ceea ce se afla în jurul nostru.
Am uitat sa va spun ca întreg site-ul se afla sub tutela Universitatii Berkeley, ale carei fonduri sunt folosite la renovarea întregului locas (în partea de jos a tablitelor explicative se specifica în clar contributia serioasa a Universitatii la refacerea întregului site si a stadionului).

De la baie, am luat-o spre Templul lui Zeus, templu care a fost construit în anul 330 î.Hr., pe locul unui templu anterior secolului al 6-lea. A fost construit în special din piatra de calcar si acoperit cu stuc alb pentru a-l decora si proteja. In partea din spate a naosului se cobora într-o cripta, care initial a avut sase trepte, trei din ele fiind vizibile si astazi. Scopul acestei cripte este neclar, putând fi, probabil, locul unui oracol local.

Statuia de cult lipsea deja atunci când Pausanius a vizitat Nemea, în secolul al 2-lea d.H. Altarul lui Zeus avea forma unui dreptunghi neobisnuit de lung si îngust, format din blocuri de calcar. Acesta a fost construit în sec. al 5-lea î.Chr si a fost mentionat de catre Pindar. Alaturi de templu se afla "Dumbrava Sacra" a chiparosilor. Noii chiparosi au fost plantati chiar în gropile antice prevazute pentru plantarea acestora.
La lucrarile de restaurare au fost refacute noua coloane. Ne-am nimerit acolo exact când muncitorii asamblau una din pietrele unei coloane, cu ajutorul unei macarale. Alte coloane au fost catalogate si pregatite pentru o eventuala restaurare, atunci când fondurile generoase vor permite acest lucru.

Site-ul este mult mai mare decât se poate vizita, însa vor mai trece destui ani pâna sa poata fi dezgropat si restaurat cu totul. Repet, o reconstituire de ansamblu puteti vedea în muzeu.

De aici, ne-am urcat în masini si apoi ne-am îndreptat spre stadion. Despre stadion chiar merita sa vorbim mai mult ! Se stia de stadion, o parte din el era vizibil, însa alta parte a constituit o surpriza chiar si pentru echipa de arheologi deoarece în locul sau se afla un delusor. Delusor care a fost excavat cu grija, producând alta mare surpriza: în burta lui s-a descoperit singurul tunel de trecere spre stadion din întreaga Grecie complet conservat (la Olympia, daca va uitati la fotografiile de acolo, veti vedea doar o bucatica din bolta restaurata, lasându-va pe dumneavoastra sa va puneti imaginatia la încercare). Am strabatut si noi acest tunel intact, protejat în interior prin schele metalice, cale de vreo 50 de metri !
Stadionul, situat în mijlocul unei pâlc de pini, stejari si maslini, era conectat la sanctuar printr-un drum sacru (între stadion si sanctuar sunt cam 500 de metri).
Deasupra stadionului, pe marginea inferioara a dealului gasiti banci pe care puteti sta confortabil (si la umbra), contemplând arena si lasându-va imaginatia sa zboare spre cele mai vechi timpuri. La intrarea în tunel se afla vestiarul (apodyteria), unde sportivii se pregateau pentru concursuri. Vestiarul era dreptunghiular, cu coloane dorice pe trei laturi, sprijinind un acoperis de tigla, cu o curte deschisa, în centru. Aici, atletii îsi ungeau trupul cu ulei de masline.

Intrarea în tunel se afla în coltul din stânga a vestiarului. Ca arhitectura, este si una dintre cele mai vechi bolti din Mediterana (la sfârsitul sec al 4-lea î.Hr.). Se mai pot vedea graffiti-urile antice, unde sportivii care-si asteptau rândul, îsi scrijeleau numele (adaugând uneori lânga nume cuvântul “Kallos”, adica “frumos”). Stadionul este orientat de la sud la nord, cu capatul sudic construit în amfiteatrul natural format între crestele dealului Evangelistra.
Pista avea o lungime de 183 m, aceasta lungime (600 de picioare) fiind si unitatea de masura numita “stadion” (aceeasi dimensiune o are si stadionul din Epidaur si cel de la Delphi). In jurul lui exista un canal prin care curgea apa proaspata, pentru baut sau pentru udarea suprafetei pistei. Totodata se pot vedea si bazine de colectare a apei murdare. Pe margini se mai pot observa marcajele pistei. Cursele se desfasurau de-a lungul pistei, înainte si înapoi si nu facand turul ei, asa cum se face astazi. Ajunsi la capatul pistei, concurentii înconjurau un stâlp, apoi se întorceau. Unul din acesti stâlpi a fost restaurat pentru jocurile moderne.

Jocurile nemeane sunt mai aparte decât celelalte, deoarece erau considerate jocuri funerare. Arbitrii, un grup de zece barbati din Argos, erau îmbracati în negru (în memoria copilului Opheltes) si stateau pe o platforma de lemn aflata pe partea opusa intrarii tunelului. Zeci de mii de spectatori, concurenti, vânzatori ambulanti veneau aici din toata lumea greaca. Un armistitiu de la orice razboi între orasele-cetati era în vigoare pe toata durata jocurilor. Odata jocurile terminate, vizitatorii paraseau locul si ramâneau aici numai îngrijitorii.
Spectatorii (stadionul avea o capacitate de 40.000 de spectatori) stateau pe bancutele aflate pe marginea stadionului. Monedele gasite la fata locului arata faptul ca, asemenea unui meci de fotbal modern, suporterii din fiecare oras stateau toti la un loc.
Atletii concurau în pielea goala, femeilor fiindu-le interzis accesul pe stadion. Ce competitii aveau loc:
- alergari (diaulus = doua lungimi de stadion sau dolichus = patru lungimi)
- pentatlon (alergare, lupta, saritura, aruncarea discului, aruncarea sulitei)
- boxul pancartium (box ºi lupte)
- curse de cai
- curse de care
- curse ale razboinicilor înarmati

Spre deosebire de Olympia, la Nemea, premiile constau dintr-o ramura de palmier legata în jurul capului pentru câstigatori si o coroana din frunze de telina salbatica pentru toti sportivii (la Olympia câstigatorii erau încoronati cu o ramura de maslin). Castigatorul era considerat erou al orasului sau natal si avea dreptul la o masa gratuita în fiecare zi, pe viata.

Partea de nord a stadionului este îmbratisata de deal (Evanghelistra). La 10-15 metri înaltime au fost amplasate bancutele amintite mai sus, de unde puteti vedea întreaga panorama asupra stadionului.
Desi ne grabeam spre Atena (dupa-amiaza urma sa urcam pe Acropole si aveam nevoie de mult timp liber) ne-am trezit cu totii (eram singurii turisti la acea ora matinala) ca ne apuca dorul copilariei, atunci când alergam pe coclauri, ca strigam si chiuim aidoma copiilor la vederea unui lucru deosebit. Pe net, daca dati cautare dupa "Nemea stadium", puteti vedea în fotografii sau videoclipuri obsesia diversilor adulti de a alerga pe acest stadion. Cei mici au început sa alerge si ei pe lânga adulti iar Mihai, dupa ce a facut un tur complet al stadionului, s-a urcat pâna la bancutele de sus. Andrei (baiatul meu), care tinuse mortis sa ajunga la Olympia doar pentru a vedea stadionul pe care îsi desfasurasera fortele Asterix si Obelix, nu alergase pe acel stadion asa cum alerga acum (probabil fusese dezamagit ca stadionul din Olympia nu arata ca cel din film). Cumva doream sa mai furam o secunda de stat în Peloponez ? Cumva ne simteam foarte bine aici, la umbra pinilor ? Nu stiu. Insa stiu ca nu ne mai venea sa plecam.
Florione ne-a scos din visare: “Hei ! Gata, adunarea ! Daca mai stam mult pe aici, nu mai avem timp de Atena.” Trupa s-a regrupat, cu parere de rau, apoi am iesit prin tunel în afara stadionului si-am încalecat pe caii-putere ai masinilor, în directia Atenei.
(uitati-va si la filmuletele de pe YouTube, sunt foarte concludente)

Surse folosite:
http://en.wikipedia.org/wiki/Nemea_(Archaeological_site)
http://www.ancientgreecejourney.co.uk/places/nemea.htm
http://www.mlahanas.de/Greeks/Cities/NemeaStadium01.html
prof.Florentin Smarandache – Eterna Elada (revista Agero Stuttgart)
&NR=1&feature=related

PELOPONEZ 9 - ATENA, ACROPOLE

In luna august 2009, Florione a halaiduit cam doua saptamâni prin Atena si stiind cum vine treaba cu circulatia pe strazile superaglomerate, m-a atentionat înainte de a intra în oras: "Te tii dupa mine si nu întorci volanul, nici la dreapta, nici la stânga." "De ce ?" am întrebat. "Lasa ca o sa vezi tu !"

Abia am intrat în oras, ca a început furnicarul si nebunia: motociclistii, motoristii si scuteristii din întreaga galaxie tâsnesc pe lânga tine aidoma sagetilor ! Asta n-ar fi nimic, însa unii se opresc lânga botul masinii si apoi o taie iute la dreapta sau la stânga fara sa-ti faca niciun semn, fara sa se asigure, de parca ar spune: "Stii tu ce sa faci si cum sa ma protejezi." Cred ca în Atena sofatul si pilotatul la risc maxim reprezinta un adevarat stil de viata.

Am ajuns si la Sotiris, fost coleg de facultate cu Florione. Un apartament frumos, elegant si foarte spatios, ce poate cuprinde lejer în el cei opt turisti români, plus cei patru membri ai familiei. Initial, cautasem un hotel prin apropierea pietei Omonia, apoi dupa multe tatonari pe Booking.com si telefoane date gazdei noastre, sotia lui Sotiris, o românca de-a noastra, s-a suparat si a izbucnit: "Ia asculta, daca noi am veni în România, o sa ne pui sa stam la hotel ?" "Nu." "Deci, toata lumea va dormi la noi, avem camere destule, nu-i un capat de tara pentru o noapte-doua de dormit." Asa ca am renuntat la cautarile de pe Booking si ne-am linistit în privinta noptii ce urma s-o petrecem în Atena.

Orasul este urias, o adevarata metropola, foarte aglomerat. Ce m-a socat au fost negrii, foarte multi negri, întâlniti la tot pasul: pe strada, în metrou, la muzee sau pe Acropole.
Metroul este foarte modern. In burta statiilor de metrou puteti vedea diverse excavari arheologice, de la ziduri antice si statui pâna la ramasitele bisericutelor bizantine. Biletul costa 1 euro pentru adulti (pentru copii este 0,5 euro) si cu el poti calatori timp de 2 ore pe orice mijloc de transport (metrou, autobuz, troleibuz). Peste tot întâlnesti îndrumari în limba engleza (inclusiv vocea din metrou care anunta statiile), astfel ca te poti descurca foarte usor. Oamenii nu sunt reci, cum se plângeau diverse persoane pe forumuri, ci te pot îndruma foarte prietenos spre tinta propusa.

Primul obiectiv: Muzeul Nou din apropierea Acropolelui. Inca de la intrare te sperii de podeaua groasa, transparenta, din sticla securit, prin care poti admira diversele ruine, aflate sub tine la 10 metri adâncime, ale portiunii pe care a fost construit muzeul. Apoi te frapeaza multimea de paznici, femei si barbati, îmbracati în costume bleumarin si înzestrati cu statii de emisie-receptie, paznici care te vegheaza atent, semn ca în muzeu ai de-a face cu originalele obiectelor expuse acolo si nu cu copiile lor. In muzeu poti vedea o groaza de lucruri, de la faimoasele cariatide pâna la sculpturile originale ce tronau pe frontonul Parthenonului. La etajul doi puteti vedea un filmulet de 15 minute, care face o trecere rapida prin istoria locului, puteti mânca daca aveti chef la restaurantul de aici sau puteti admira Acropole, având o panorama larga asupra acestuia.

La iesirea din muzeu mai mergi câtiva metri pentru a ajunge la una din intrarile pentru Acropole, nu înainte de a te feri de puzderia de negri care încearca sa te determine sa cumperi câteva antichitati "originale" sau modernisme chinezesti de proasta calitate. Scapam elegant de ei, luam bilete, 12 euro de persoana (6 euro numai Acropolis); persoanele sub 19 ani intra gratis, studentii si soldatii pot vizita gratis daca prezinta carnetul de student, sau legitimatia militara) pret care include vizitarea a sase obiective:
1. Acropolis
2. Agora, Porticulul lui Attalos si Templul lui Hefaistos
3. Biblioteca lui Hadrian
4. Kerameikos (cimitirul antic)
5. Templul lui Zeus
6. Teatrul lui Dionysos si Odeonul lui Herod Atticus
Biletul este valabil 4 zile. In zilele cu luna plina intrarea este libera si nu se aprind proiectoarele. Acropole mai este gratis si de ziua nationala a Greciei (25 martie).

Din lipsa de timp, am vizitat doar primele trei obiective. Pentru Kerameikos îti trebuie cel putin 2-3 ore; Teatrul lui Dionysos si Templul urias al lui Zeus le-am vazut de sus, de pe Acropole.
Stânca pe care este cocotata Acropole are o lungime de 300 metri, o latime de 150 metri si se ridica la 156 metri deasupra nivelului marii. A fost fortificata de pelasgi, primii locuitori ai Atenei, pentru a rezista diverselor invazii straine. Denumirea vine de la cuvintele grecesti "akros" si "polis", care înseamna "orasul de sus" si asta pentru ca în antichitate, din motive de siguranta si pentru a putea fi aparat mai usor, centrul orasului era construit pe o culme, pe un deal sau în partea cea mai ridicata a orasului ("acropole" gasiti si la Micene sau la Argos). Acropolele a fost locuit înca din perioada neolitica, în perioada arhaica (650-480 î.Hr.) instaurându-se aici cultul zeitei Atena.
In general, aveti de vizitat 4 obiective mari si late:
- Parthenon
- Erechteion
- Propileele
- Templul zeitei Atena Nike

Monumentele care au ramas astazi pe Acropole se încadreaza în perioada clasica a arhitecturii grecesti. In anul 447 î.Hr., Fidias (Pheidias), în calitate de arhitect-sef, a fost însarcinat de Pericle, conducatorul cetatii, sa coordoneze un mare numar de arhitecti, sculptori si mestesugari pentru a reface din temelii distrugerile cauzate de persi în anul 480 î.Hr. Intr-o perioada de 40 de ani s-au construit: Parthenonul (447-432 î.Hr.), Propileele(437-432 î.Hr.) si Erechteionul (421-406 î.Hr.).

Pericle, mare orator si om politic al Greciei antice, conducator al Atenei între 443 - 429 î.Hr., timp în care Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic si cultural a întregii Greciei antice, mare protector al stiintelor si artelor, s-a stins din viata bolnav de ciuma, în anul 429 î.Hr. Pentru stralucirea intelectuala pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trait (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Parthenonul, cea mai perfecta creatie a spiritului uman, suprema opera a arhitecturii grecesti, este închinat zeitei Athena Parthenos si este construit în stil doric cu 8 coloane pe latura scurta si 17 coloane pe cea lunga. De-a lungul secolelor, Parthenon-ul si-a pastrat caracterul de lacas religios, fiind transformat pe rând în biserica bizantina si apoi în moschee musulmana.
Cladirea este un exemplu de proportionalitate, bazata pe minutioase calcule matematice. Este opera lui Fidias, asistat de arhitecții Ictinos și Callicrate și de sculptorii Agoracritos și Alcamene. Astazi îi plângeti de mila, vazând starea în care se afla, cu vesnicele schele înconjurându-l. In perioada când turcii îsi aveau aici depozitul de munitie arata mult mai bine. Insa o explozie a acestui depozit i-a distrus o mare parte din monumentalitate.
Partenonul este alcatuit dintr-o cella, o încapere în care era pastrata statuia zeiței Atena Parthenon, opera lui Fidias. Statuia era înalta de 12 metri si era realizata din aur si fildes. Mai exista si opisthodom-ul, o încapere în care se pastra tezaurul orasului, întregul edificiu fiind înconjurat de coloane. Frontonul de rasarit reprezenta nasterea Atenei, iar cel de apus disputa dintre Poseidon si Atena pentru stapânirea Aticii. Metopele înfatiseaza lupta zeilor cu titanii, lupta dintre lapiti si centauri si luptele atenienilor cu amazoanele. Cele mai multe din sculpturile Partenonului se pastreazã la British Museum.
O reconstituire 3D a Acropolelui o puteti vedea aici:&feature=related

Propileele, constructie conceputa de arhitectul Minesicles, marca delimitarea lumii profane de lumea sacra.

Templul zeitei Atena Nike (Atena Victorioasa), mai micut, o bijuterie de arhitectura ionica se afla în partea de sud-est a Acropolei. Cum intrati în Acropole si înainte de a intra pe sub Propilee îl veti vedea pe partea dreapta. Multi turisti ignora acest templu, având ochii atintiti catre Propilee. In antichitate, în interior se afla statuia zeitei Atena Nike, cea cu aripile taiate. Pe una din cele 4 fete ale templului (pe fata estica) se poate vedea un basorelief descriind o conferinta a zeilor, în timp ce pe celelalte 3 fete se afla scene din diverse batalii.

Erechtheionul este cel de-al doilea templu ca marime de pe Acropole, construit în stil ionic, având spre sud portalul atât de cunoscut al cariatidelor, cele sase "kores" care sustin gratios entablamentul templului. Partea sa principala este împartita în doua sectiuni, dedicate venerarii celor doua zeitati principale din Attica: Athena si Poseidon-Erechtheus. Sculpturile faimoaselor cariatide se afla în partea de sud. Originalele se gasesc la Muzeul National, vreo doua se afla în Noul Muzeu iar o statuie se afla la British Museum, în Londra. Actualele cariatide ale templului sunt copii realizate din materiale moderne, rezistente.

Peste tot se lucreaza intens, dupa cum puteti vedea într-o fotografie. Schele, macarale, blocuri de marmura, piatra sau calcar se gasesc deja finisate, gata pentru a fi asamblate, înlocuindu-le pe cele vechi, distruse în mod iremediabil. Cele distruse partial au putut fi refacute si completate cu piese noi. Cred ca ambitia grecilor, folosind fonduri proprii si fonduri UNESCO, este sa refaca splendoarea Acropolelui de odinioara.

De sus se poate admira si Teatrul lui Dyonisos dar si Odeonul lui Herod Atticus în toata splendoarea lui, un teatru construit de romani în anul 162, în prezent transformat într-o sala de spectacole în aer liber (aici a cântat si Pavarotti). Tot de sus aveti si o panorama asupra Atenei, toropita sub soarele amiezii, oras alcatuit din blocuri cu maxim 3-4 etaje, oras aglomerat, sufocat si el de caldura înabusitoare. In departare se poate vedea colina Likavitos, ca un gurgui, templul lui Zeus, imens, poarta lui Hadrian si zona Agorei.

Spre Agora (piata centrala) ne-am îndreptat si noi, dupa ce am facut înconjurul Acropolelui. In Agora trebuie doar sa-ti închipui cum ar fi aratat viata de zi cu zi a locuitorilor veniti din toate colturile lumii antice (si nu numai) si deja esti prins de vacarmul si zarva pietei. Aici se pastrau etaloanele grecesti de greutate si lungime. Reprezentantii poporului discutau si votau legile, într-un vacarm de nedescris, iar judecatorii erau alesi prin vot democratic. Tinerii aflau daca sunt chemati sa-si satisfaca serviciul militar. Tot aici, Sofocle punea lumea în ordine sau dezordine, intrând alaturi de discipolii sai în discutii interminabile care nu duceau nicaieri decât la încântarea spiritului. Cu siguranta pasii lui Eschil, Euripide sau Herodot au strabatut si aceste locuri. In Agora este o adevarata babilonie în ceea ce priveste ruinele care împânzesc tot locul. Desenele de pe tablitele explicative îti arata forma pe care ar fi avut-o în antichitate cladirea, piata, poarta de intrare maiestuoasa sau monumentul respectiv. Grandomani cum îi stim, romanii nu s-au lasat mai prejos si si-au construit si ei o agora a lor, Agora Romana, care urmeaza Agorei Grecesti. Aici, impresionant este Turnul Vânturilor, construit din marmura. Are 8 laturi, pe fiecare latura basoreliefurile reprezentând opt zeitati-vânturi: Boreas (N), Kaikias (NE), Eurus (E), Apeliotes (SE), Notus (S), Lips (SV), Zephyrus (V) si Skiron (NV). In interior se afla un ceas de apa.

Dupa Agora, trecem repede la Templul lui Hefaistos, cel mai bine conservat templu din toata Grecia, negru peste tot, probabil fiind urme de la vreun incendiu. De-a lungul secolelor a avut mai multe destinatii: biserica, moschee, depozit de arme.

De aici, dam fuga-fuguta în Stoa lui Attalos, un portic cu multe coloane, o cladire cu doua etaje, donata de regele Pergamon-ului, Attalos al 2-lea, orasului Atena, ca omagiu adus faptului ca si-a facut studiile aici. Este o cladire lunga, dreptunghiulara, refacuta complet de americani. Arhitectura cladirii este un exemplu tipic al perioadei elenistice, continând atât coloane dorice cât si ionice. Iti este greu sa-ti imaginezi acest centru comercial având câte 21 de "magazine" la fiecare etaj. Astazi opereaza ca muzeu al vechii Agore dar si loc de racorire si tras sufletul dupa alergatura, vorba vine, de pe Acropole. Aici, la adapostul aerului conditionat, va puteti face o idee asupra vietii zilnice din Agora admirând tot felul de statuete (chiar si din neolitic), obiecte de uz casnic, bijuterii, statui în marime naturala, precum si vedeta mini-muzeului: un scut spartan care m-a impresionat peste masura: are cam 1.5 metri diametru si greu, cred, de vreo 20 kg. Spartanii astia ori erau scunzi si îndesati si foarte puternici ori erau înalti de doi metri si la vreo 100 de kg greutate, pentru a se putea folosi cu usurinta de acest scut.
Sintagma "pe scut" (daca mureai) se poate verifica usor daca pui un trup omenesc pe el. Pentru un muzeu care se respecta mai gasiti si o chestie pe care n-o veti gasi în muzeele românesti în vecii vecilor: o toaleta extrem de moderna.

De la aceasta cladire plecam spre cartierul Plaka cu terminatia în piata Monastiraki, pentru a ajunge la Biblioteca lui Hadrian. In Plaka ne-am plimbat cale de 100 de metri, pe o straduta tipic greceasca, cu taverne pe partea stânga si un trenulet pe partea dreapta (cum te duci spre Biblioteca). Trenuletul face turul întregului centru al Atenei, trecând pe la Parlament, Monastiraki, Muzeul Nou, Poarta lui Hadrian, Templul lui Zeus. Plaka seamana cu un mic sat din antichitate numit Anafiotika. Aici au stat mestesugarii din insula Anafi (din arhipelagul Cicladelor) care au fost adusi aici prin 1800 de catre regele Otto pentru a-i construi palatul iar acestia si-au recreat insula natala aici. Trenuletul merge atât de încet încât mesenii pot da mâna cu turistii din trenulet. In Plaka gasiti multe magazine cu suveniruri (majoritatea fiind grecesti, nu chinezesti): textile, pielarie, icoane, ceramica, lemn, sticla, bronz etc de la coiful lui Pericle pâna la chestiile alea magnetice de pus pe usa frigiderului care arata cunostintelor pe unde te-ai plimbat tu prin lumea asta micuta...

Biblioteca lui Hadrian a fost construita de împaratul Hadrian în anul 132 e.n si se afla la baza Acropolei, în partea de nord, dupa ce traversati cartierul Plaka. Cladirea urmeaza stilul forumului roman, cu un zid de protectie care o înconjoara (zidul exista si astazi). Dupa ce a fost facuta praf si pulbere de catre heruli (popor migrator germanic), a fost reconstruita de prefectul Herculiu. In perioada bizantina, crestinii, of course, si-au tras 3 (trei !) biserici în incinta bibliotecii. Biblioteca se baza, în mare, pe papirusuri. Am pus si o poza cu reconstituirea ei (apropo, arata magnific !). Un model al statuii reprezentând-o pe Athena Nike, sub forma Victoriei Romana, o puteti vedea în Biblioteca lui Hadrian (cum intrati în site, mai mergeti cam 20-30 m si o luati la stânga).

Terminând vizitatul (mai degraba turul de forta de aproape 5 ore), ne-am tras o pauza de vreo juma' de ora în partea terminala a Plakai, în fata Bibliotecii. Aici ne-am tras putin sufletul, ne-am tras si suveniruri, barbatii si-au tras câte o bere, fetele si-au tras câte o Fanta iar copiii si-au tras câte o înghetata.

Spre seara ne-am înghesuit în burta metroului, am halaiduit vreo juma’ de ora prin oras si ne-am întors la Sotiris unde, ca niste români care se respecta, ne-am desfatat cu alte beri si mâncarica tipic greceasca, ca la mama acasa, cu souvlaki, tsatiki si alte minunatii, punând România si Grecia la cale, revolutionând democratia, fotbalul si traiul zilnic pâna noaptea târziu, când, doborâti de somnul helenic am bagat cornu’n perna, în apartamentul extrem de darnic si încapator.

Urmeaza ultima relatare a periplului prin Peloponez, cea despre site-ul arheologic francez Delphi…

Surse folosite:http://en.wikivisual.com/index.php/Acropolis
http://www.turistik.ro/atena-intre-istorie-si-farmec-r2731
http://www.athens.ukgo.com/acroprecon.jpg

Peloponez 10 - Delphi, site arheologic francez

De dimineata lasam Atena în urma si dupa câtiva kilometri de dum plictisitor spre Delphi, ghitici ce urmeaza: vesnicele serpentine. Da' ce credeati, ca am scapat de ele ? Nu, nene. Curba la dreapta, curba la stânga, sus, jos, sus, jos si din nou curbe pe pantele domoale ale muntilor. Transfagarasanul mi se pare acum mic copil pe lânga curbele de pe aici. Facem o oprire scurta într-un sat superb de munte, Arahova, ne tragem putin sufletul si cumparam suveniruri si bauturi racoritoare. Incalecam masinile si dupa 20-30 de curbe indicatoarele ne atentioneaza apropierea de Delphi si faptul ca urmeaza pante foarte abrupte cu grade mari de dificultate.
Apoi coborâm ametitor spre site-ul arheologic. "Uite-l !" exclama baiatul meu. Coborâm din masini si ne crucim: toata panta sudica a Parnas-ului este parca o istorie vie. Sunt multe autocare, multi turisti, aglomeratie mare. Luam bilete, 10 euro de adult si cu el putem vizita sanctuarul, muzeul si Gymnazium-ul (mai târziu voi afla ca Gymnazium-ul este freeware). "Asta ce naiba mai e ?" întreaba Florione, referindu-se la Gymnazium. "Locul unde ne vom dezmorti oasele..." îi raspunde ironic sotia sa.

Foarte rapid, un rezumat de pe Wikipedia, ca sa intrati în tema: Delphi (Delfi, Delphoi) este un oras în Grecia antica, casa a Oracolului delfic în mitologia greaca, dedicat zeului Apollo si locuit de nimfa Cassotis, care era venerata în întreaga lume antica. Vechii greci considerau Delphi-ul ca fiind centrul universului. Delphi se afla pe un platou în versantul Muntelui Parnas. Ramificarea semicirculara de pe versantul muntelui se cheama Phaedriades; de aici se vede Valea Pleistos. La aprox. 15 km sud-vest de Delphi se afla orasul-port Kirrha în Golful Corintean. Numele de "Delphi" provine probabil de la Delphinios, un epitet atasat lui Apollo, pentru a reda legatura sa cu delfinii. Apollo, se spune, ar fi venit cu preoti din Creta pe spatele delfinilor. Conform unei alte legende, Apollo a venit din nord pe jos pâna la Delphi si s-a oprit la Tempe, un oras în Thesalia si a cules lauri, planta sacra pentru el. În comemorarea acestei legende, câstigãtorii Jocurilor Pythiene primeau o coroana de lauri culesi din Tempe. Într-o încapere aflata sub Templul lui Apollo, îsi avea sediul preoteasa Pythia, celebrul oracol de la Delphi.

Intram în site, nedumeriti de multele alei care se intersecteaza între ele, nestiind încotro s-o luam, apoi avem prima surpriza: toate indicatoarele si panourile explicative sunt în limba... franceza ! Pai, engleza ? Pai, greaca ?
Mai încolo, lânga templul lui Apollo, chiar în locul de unde ies aburii, auzim ghida unui grup cum le explica acestora în limba... franceza !
"Bai, astia nu sunt sanatosi la cap !" exclama si Alexandra, profa de istorie. "Nu-i niciun indicator în engleza. Stie cineva franceza ?" Modest cum sunt , ma ofer sa traduc, cu chiu cu vai, din ce mai mi-aduc aminte din liceu.

Nu scapam de curbe nici aici. Pentru a ajunge la mijlocul pantei, acolo unde se afla templul, potecile urca în zig-zag. Aflam ca urcam pe drumul sacru, din care pornesc mai multe poteci asa ca ramâne la latitudinea fiecaruia pe care vrea s-o apuce. Din loc în loc apar copaci stufosi, la baza carora sunt puse bancute iar batalia pentru un loc la umbra este mare, indiferent de nationalitate. Invariabil, toate potecile duc catre acelasi obiectiv principal: Templul lui Apollo (sau ce a mai ramas din el). Indicatoarele ne interzic sa intram în subsolul lui sau sa inhalam etnobotanicele care ies de acolo (da, chiar asa, de sub templu ies si astazi aburi; or fi tot aia care o ameteau pe Phytia, nu stiu). Unii turisti (francezi, of course) îndraznesc sa bage o capatâna printr-o gaura prin care cineva se poate strecura usor, însa sunt apostrofati cu gesturi largi de suparare, de paznicii pe care-i vezi la tot pasul. Apropo de paznici, nu cunosc nicio limba straina si cred ca sunt simpli angajati din oraselul Delphi.

In antichitate, întregul sanctuar era înconjurat de un zid, cu poarta principala situata în coltul de sud-est. Pe aceasta poarta vizitatorii intrau pe calea sacra care ducea spre templul lui Apollo. Ulterior, cu templul si calea sacra în centru, sanctruarul a crescut în dimensiuni, întinzându-se peste terase artificiale, ce se sprijineau pe ziduri monumentale, marginite de porticuri (a lui Attalos, al Aetolienilor, al Atenienilor) si accesate prin porti corespondente in peretele inconjurator.
Pe masura ce înaintam vedem diversele cladiri în care orasele-state îsi pastrau asa-zisul tezaur. Este reconstituita si una din aceste cladiri, care adapostea Tezaurul Atenei. De ce naiba trebuia sa-l aduca pâna aici, habar nu am. Dar parca tezaurul nu era pastrat în Parthenon ? Citesc mai atent si aflu ca aici nu se aducea tezaurul propriu-zis ci erau aduse ofrande (statuete, mobilier), care mai de care mai bogate, dar si pentru a arata arta si splendoarea orasului care a oferit ofrandele respective.

Printre cladirile existente de-a lungul caii sacre, se aflau numeroase monumente închinate de orase grecesti sau de oameni bogati cu ocazia evenimentelor socio-politice sau pentru a-si exprima recunostinta fata de zeu si oracolul sau, pentru rezolvarea favorabila a problemei personale (dragoste, casatorie, casa, razboi, sanatate, bogatie etc). Aceste monumente sunt reprezentative pentru nivelul artistic si bogatia patronilor, încât, cu timpul, sanctuarul a devenit o adevarata babilonie. Lucrarile variaza de la trepiede de bronz sau argint, pâna la grupuri statuare complexe de bronz sau marmura. Orice bogatas cu stare tinea mortis sa-i multumeasca oracolului care i-a facut bine în problema pe care a solicitat-o, asa ca dona o statuie, construia vreun templu, vreun monument, vreo fântana etc.
Impozantul templu al lui Apollo domina sanctuarul de la înaltimea unei terase artificiale sprijinita pe un zid urias. In fata intrarii vizitatorii puteau admira monumentele ridicate de oameni bogati. Vis-a-vis de templu se afla un amfiteatru destul de mare (5000 locuri), locul unde se tineau concursurile teatrale si muzicale ale jocurilor Pythiene. Mai sus pe panta, dincolo de incinta sacra, se afla stadionul unde se tineau concursurile sportive.
In acest templu, acum 26 de secole, Pythia îti bolborosea viitorul sau raspundea la întrebarile tale cu privire la investitii, te sfatuia în legatura cu decizia pe care trebuia sa o iei în familie legata de diversele probleme ivite, îti indica locul unde sa-ti construiesti casa sau cum sa-l rasplatesti pe zeul care te-a ajutat. Inainte de a te înfatisa Pythiei trebuia sa te purifici în fântâna Castaliei.

Preotii faimoasei preotese traduceau raspunsul în cuvinte aiuritoare, din care nu întelegeai mai nimic. Insa raspunsul venea direct de la Apollo si trebuia sa-l accepti asa cum suna. Tot aici, Oedip a aflat de la Pythia cumplitul destin care-l astepta în fata.
Se pare ca gazele emanate prin doua falii care se intersectau sub templul zeului erau raspunzatoare de intrarea în transa a Pythiei si de aici inspiratia ei. Sau mestecarea frunzelor de leandru, cine stie. Apollo, zeul ce i-a învatat pe greci masura în toate lucrurile facute, cel care i-a învatat prudenta si modestia, caracteristici reprezentative ale poporului grec, era un bun sfatuitor.

Rolul de Pythie era jucat la început de preotese fecioare din familii bune, apoi dupa ce o preoteasa s-a îndragostit de un tânar si a fugit cu iubitul ei, lasând balta profetiile, s-a hotarât ca rolul de Pythie sa fie jucat de preotese trecute de 50 de ani, eliminându-se astfel ispitele. In templu aveau voie numai barbatii. Femeile puteau trimite intermediari barbati.

Zeus a dat drumul la doi vulturi pentru a vedea unde se afla centrul lumii (omphalos, în limba greaca), altii spun de centrul Pamântului (sau buricul Pamântului, cum spun românii) iar acestia s-au întâlnit pe Muntele Parnas. Parnasul este unul din cei mai înalti munti din Grecia (2457 metri). Tot aici delfinii l-au adus pe Apollo, de pe insula Creta. Apollo si-a construit sanctuarul la 700 m înaltime, pe versantul sudic al muntelui Parnas.
Lânga templu gasim si marcajul centrului Pamântului: o jumatate de ou. "Asta-i buricul Pamântului ?" se întreaba nedumerit Andrei, baiatul meu. Din poze, Omphalos-ul original era sculptat. Acesta este chel si nu are niciun panou explicativ pe lânga el, probabil este o copie (originalul se afla în muzeu, dupa cum vom vedea mai târziu). Am uitat sa va spun ca tot lânga templu apar si primele indicatoare în greaca si germana. Mai încolo gasim si unul în engleza ! Uau ! Suntem salvati ! Asa mai treaca mearga, mai întelegem si noi ceva.

Insa vad ca multe grupuri de turisti continua sa urce. Acolo sus o fi muzeul, ne întrebam ? Intâlnesc un fel de paznic-ghida, o pustoaica îmbracata toata în alb. Biensur ca nu vorbeste engleza asa ca parlamentam în franceza. Mai e ceva sus ? o întreb. "Oui, le stade, avec 6500 places." "Le stade ?" întreb si eu ca sa ma aflu în treaba (cum naiba sa amenajezi un stadion tocmai acolo sus, la mijlocul muntelui si cu 6500 de locuri ?). "Oui." raspunde pustoaica. "Pour le jeux pythiaene." Care jocuri, fratioare ? întreb si eu contrariat, însa de data asta în româna (mai târziu am aflat ca în Grecia se desfasurau 4 tipuri de jocuri panhelenice: Jocurile Olimpice, Jocurile Nemeane, Jocurile Pythiane, Jocurile Isthmice).

Urcam lesinati de caldura cam 300 de metri si dupa o curba apar niste ziduri ciclopice, drepte, care se întind de-a lungul potecii. Mai mergem câtiva metri si imediat zarim ditamai stadionul, cocotat pe munte. Doamne, ce munca titanica au putut depune vechii greci ! Zidurile ciclopice pe care tocmai le-am vazut reprezinta chiar tribunele pe care stateau spectatorii. Stadionul are lungimea standard, pe care o stim deja, de 183 de metri ; vezi articolul despre Nemea (600 de picioare; unitate de masura numita "stadion").
Ne mai tragem un pic rasuflarea la umbra pinilor, studiind îndeaproape stadionul, minunati de chinul celor care se plictiseau pe timp de vara si deodata ce si-au spus ei: "Ce-ar fi sa facem noi un stadion, cocotat aici sus, sa-l lasam cu gura cascata pe florinbad, peste 2500 de ani ?"
"To museum !" ordona Maria, fetita Alexandrei, profa de istorie. In engleza ? Oui, în engleza.

Muzeul este unul din cele mai faimoase, frumoase si moderne muzee din lume. Nu este mare, însa contine atâtea comori în el încât ti se taie rasuflarea la vederea lor. Prima chestie pe care o afli în muzeu este ca la origine toate statuile erau pictate ! Adica griul si albul care troneaza acum în tot site-ul, odinoara se bucurau de culorile pastelate ale statuilor. Imediat la intrarea în muzeu, în partea dreapta, puteti vedea reconstituirea întregii pante a Muntelui Parnas, asa cum ar fi aratat acum 2500 de ani.
A doua chestie care te impresioneaza sunt gemenii, gazduiti de o sala în care accesul barbatilor este interzis: doi tineri musculosi, frumosi foc, debordând de frumusete, virilitate si tinerete, sculptati în stil egiptean, se uita zâmbitori si sfidatori la tine. Cucul le-a fost retezat, asa ca doamnelor si domnisoarelor puneti-va pofta în cui ! La origine or fi având si un cuc frumos, însa niste barbati gelosi le-au retezat, suparati ca n-au si ei asa ceva !
Gemenii din Argos sunt cunoscuti în legendele grecesti sub numele de Kleobis si Biton. Statuile dateaza din anul 580 î.Chr.

Dupa ce am scapat de impresia gemenilor, m-am mai rotit eu ce m-am rotit, cale de poveste, ca înainte mult mai este si, pas-cu-pas, tot holbându-mi ochii la vitrinele bogate în artefacte mi-am dat seama ca se întâmpla ceva...
Nu stiu cum este asezata încaperea în care se afla Sfinxul, însa, fara sa vreau, cu ochii si mintea la antichitatea greaca nu m-am prins ca deja ma aflam în aceasta încapere. Pe un panou mare se explica istoria gasirii Sfinx-ului, cu câteva fotografii de epoca si cu o schita a statuii. "Ce tot îi dau astia înainte cu Sfinxul asta al lor ?" ma întrebam, crezând ca Sfinxul se afla pe undeva în afara muzeului, într-o camera speciala. De vreo doua-trei minute, tot citind pe panoul acela, habar nu aveam ca el ma privea de mult timp, parca certându-ma: "Fraiere, ridica ochii si o sa ma vezi !"Adevarul este ca soclul pe care se afla asezat are vreo 2 metri înaltime, încât n-am ridicat ochii, crezând ca este cine stie ce coloana sculptata (cum va fi mai încolo Coloana celor trei dansatoare). Aparatele foto roiau de zor în jurul meu, auzeam murmure de uimire, lumea se agita de colo-colo, chiar si copii galagiosi amutisera.

Am ridicat ochii si am amutit la rându-mi: de la înaltimea sa, Sfinxul ma privea maiestuos, demn, imperturbabil, zâmbindu-mi ! Pe moment am ramas blocat, am soptit repede "Dumnezeule mare !", apoi lacrimile n-au mai avut altceva mai bun de facut decât sa iasa afara. Eu, barbat, plângeam ! Pfui !
Nu am idee cât am stat asa, tintuit locului, însa am ochit repede o bancuta, m-am asezat pe ea si cu ochii tinta la Sfinx, cautam cumva sa-mi ascund lacrimile, sa nu fiu vazut de ceilalti. "Salut !" îmi soptea el. "Stau aici, nemiscat, de mii de ani. Nu m-am schimbat, sunt tot eu, cel pe care-l vezi in cartile de istorie, timbre postale sau prin diverse pliante publicitare. Cunosti raspunsul la ghicitoarea mea ?" Vorba vine ca sta aici, în muzeu, de fapt în zilele lui bune se afla cu 200-300 de metri mai sus, pe panta muntelui Parnas. Se spunea ca Sfinx-ul se afla pe o coloana înalta de 10 metri si-mi dau seama ca de la înaltimea aceea, statuia de marmura, grea de o tona sau doua, îi descuraja pe toti cu solemnitatea ei.

In muzeu parca ti se împlineste visul de-o viata (pentru unii...): ai ocazia sa vezi laolalta Sfinxul, Gemenii, Omphalos-ul (Buricul Pamântului), Coloana celor trei dansatoare si Conducatorul de car (Vizitiul). Buricul Pamântului se afla la loc de cinste, într-o camera speciala, la fel ca celelalte. Este frumos sculptat, peticit cu marmura noua, pentru a arata ca acum 2500 de ani (vedeti fotografia).

Terminaram si cu Delphi si ne pregateam sufleteste pentru calarirea muntilor spre autostrada, cu directia Paralia Katerini. Insa mai lipsea ceva. Ceva îmi scapa. Ce naiba îmi scapa ? "Bai, fratilor, i-am întrebat pe ceilalti, lipseste ceva." "Ce anume ?" ma întreaba Florione. "Voi ati vazut chestia aia rotunda care este simbolul site-ul de la Delphi ? Aia pe care o vedeti pe cartile postale, prin reviste, manuale de istorie sau pe net." "Da, bai, mi-aduc aminte !" zise si Alexandra-profa de istorie. "Seamana cu tholos-ul de la Epidaur. Dar nu l-am vazut pe aici..." (De curiozitate, dati o cautare pe Google cu "Delphi" si va apare pe primul loc la imagini.)

Daca nu stiati, va spun acum: este vorba de templul sub forma de tholos al Atenei. Dau sa întreb de el la primul chiosc de vânzare a biletelor, însa tipa de la ghiseu nu stie decât greaca. Intreb si în franceza, doar este site arheologic francez, ce naiba, dar primesc acelasi raspuns: "Habar nu am. Eu sunt platita din banii statului sa dau bilete, nu explicatii." (traducere aproximativa; cine stie ce mi-o fi spus tipa...) Bravo, nene ! Ma îndrept catre un paznic si prin semne îi arat ce anume caut. Baiatul holbeaza ochii la mine, nedumerit din cauza gesturilor pe care le fac. Ma salveaza un neamt care-mi explica în engleza ca trebuie sa cobor în partea cealalta, la baza muntelui Parnas, apoi sa mai cobor vreo 200 de metri si o sa-l gasesc. Ceilalti nu vor sa mai coboare pâna acolo, parte si din cauza drumului, parte si din cauza zapuselii. Este aproape 15:00 si daca mai întârziem, vom ajunge la Paralia Katerini, cu pauzele de rigoare de pe autostrada, pe la 22:00 - 23:00.

"Ma risc", cum zic baietii destepti din energie si gaze si îi rog pe ceilalti sa ma astepte. "Daca voi credeti ca veti mai ajunge pâna aici... Eu nu cred. Macar o jumatate de ora asteptati-ma !" le mai spun. Vad tablitele indicatoare cu "Ancient Gymnasium" si "Athena Pronaia Sanctuary". O iau spre partea cealalta a sanctuarului, coborând cam 150 de metri pe o zapuseala care ma înconjoara din toate partile. Cobor niste trepte strâmte si dau de o ghereta cu o pustoaica înauntru care, fireste, este platita sa rupa bilete. Dar, la naiba, îmi aduc aminte ca n-am biletul la mine ! Biletele au ramas la pustiul meu ! Ce-o fi, o fi, îmi fac curaj, trec prin fata ei, îi zic "Kalispera !", ea zice la fel. "Athena's temple ?" "Yes, down there." Si... ma lasa sa trec fara sa-mi ceara biletul. I s-o fi facut mila de mine din cauza caldurii sau o fi crezut ca sunt Nicolas Cage, nu stiu, sunt fericit ca am scapat, nu ma mai întreaba nimic. Ar fi fost culmea sa ma întorc dupa bilet ! Nu stiu daca m-as mai fi întors acolo.
Trec pe lânga ruinele Gymnazium-ului, construit în sec. 4 î.e.n si refacut în perioada romana prin adaugarea unor bai cu apa fierbinte în anul 120 e.n. La origine, era destinat antrenarii atletilor (alergare, box, lupte), apoi a devenit centru cultural (oratorie, filosofie, poezie). Pe vreme rea, atletii se antrenau înauntru, într-o încapere lunga de 128 de metri si lata de 7 metri, cu 6 piste de alergare. Câtiva metri mai jos se afla "palestra", zona pentru antrenamentele de box, lupte, vestiar dar si pentru o piscina ciculara, adânca de 1.80 m si 10 m diametru (vedeti pozele).

Urmez indicatiile neamtului, cobor scarile în zig-zag, dau coltul, mai merg cam o suta de metri, însa ia templul de unde nu-i ! Disperat, urc un fel de deal si abia la capatul lui, jos în vale apare tholos-ul. La naiba, acum trebuie sa ma întorc si sa ocolesc dealul ! Sunt lesinat de caldura dar ambitia mea de a ajunge pâna acolo este si mai mare. Ii vad si pe ai mei cum îmi fac semne cu mâna, acolo departe parca sunt niste furnici. Ma întâlnesc cu un grup de pustoaice din Nemtia, care chicotesc între ele vazându-ma cu limba scoasa si transpiratia siroindu-mi pe fata dar mai ales încrâncenarea disperata de a ajunge la locul faptei.
Mai dau de un colt de stânca si apoi evrika: apare imaginea din cartile postale ! Ma asez pe o bucata mare de piatra cazuta lânga templu, sa-mi trag rasuflarea, dau un ocol complet tholos-ului, apoi îl fotografiez din mai multe pozitii. Are aceleasi dimensiuni ca cel de la Epidaur, dar pietrele sunt mai negre, de zici ca au ars într-un incendiu. Lânga el se afla ruinele a patru-cinci cladiri, care probabil erau legate functional de templu. Atena era venerata drept paznic al sanctuarului.

Aici este o liniste mormântala. Sunt doar eu cu Temple d'Athena (în franceza, biensur, asa scrie pe o bucata de piatra). Curios lucru, au disparut gâzele nesuferite care îti tacane în cerebel, taca-taca-taca-taca, gâze întâlnite în toate site-urile arheologice vizitate în Grecia. Fac cale întoarsa, trec prin fata gheretei pustoaicei, mai merg doi-trei metri, însa îmi sta pe limba s-o întreb de ce nu mi-a cerut biletul. Ma întorc spre ea. Pustoaica zâmbeste larg: "Be cause the Gymnazium and the temple are free !" Se plateste numai pentru sanctuar si muzeu. Pisici ! Si eu care credeam ca am fermecat-o cu zâmbetul meu a la Nicolas Cage...

Ma întorc la ai mei, în mars fortat. "Ei, cum este ?" sunt întrebat. "Salivati, baieti, salivati !" le spun, abia tragându-mi sufletul. "Pozele vi le arat în România, peste o saptamâna." E pe cale sa rabufneasca o mica revolta: "Adica noi te-am asteptat aici eroic iar tu nu ne arati chiar nimic ?". Zapuseala învinge pâna la urma eroismul lor.

Ne îmbarcam în masinile încinse si obligatoriu trebuie sa trecem prin localitatea Delphi, aglomerata, tiganoasa, murdara, plina cu autocare, masini, turisti si tarabe cu suveniruri. Iesim din Delphoi (în limba greaca) si regasim curbele muntoase atât de dragi noua: curba la dreapta, curba la stânga, urcam, coborâm. Si tot asa... pâna la intrarea pe autostrada spre Salonic.

Seara, la Paralia Katerini, sunt obiectul un santaj îngrozitor:
- Ne arati pozele ?
- Nu.
- Ei bine, atunci esti taiat de la portia de Metaxa.

Credeti ca am rezistat santajului ? Biensur ca nu, da' ce-ati fi vrut, sa nu simt eu de-a lungul laringelui caldura placuta a coniacului finut ? Ei, comedie...

Post scriptum final numero un: batalia pentru dezgroparea site-ului arheologic s-a dat între americani, germani si francezi. Au câstigat francezii, mutând satul cu locuitori cu tot (aproape 2000 de case) mai la vale. De aceea tablitele explicative sunt majoritatea în limba franceza. Glumesc, jos de tot, la baza tablitei exista si explicatia în engleza. Mai am de adaugat ca Templul lui Apollo si amfiteatrul au fost gasite sub pamânt, la 20 metri adâncime, probabil din cauza alunecarilor de teren.

Post scriptum final numero deux: ajuns acasa, dupa ce am aratat fotografiile mai multor cunostinte, povestindu-le cum a fost, de ma durea gura de la atâta povestit, am primit de la ele acelasi raspuns invariabil: "A fost frumos, ce sa spun, dar parca prea multe pietre..."

Surse folosite:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Delphi,_Grecia
http://www.sejurgrecia.ro/situri-arheologi...elphi/index.php
http://www.historia.ro/exclusiv_web/destin...delfi-o-afacere