Outline · [ Standard ] · Linear+ Elvetia, tara unde cind dai drumu', la robinetu' de apa calda, curge.... apa calda

Verule, ce face astia bre?

Verule, ce face astia bre?

S-a intimplat in alt canton. Marty sta intr-un canton al CFR.

Este incredibil cit de josnici pot fi oamenii astia, ce mincinosi lipsiti de scrupule si ce jeguri lipsite de caracter!
Cind m-am mutat in vechiul apartament, jigodia aia de proprietar a zis ca sa-i transfer banii de garantie (2 chirii) si chiria pe o luna in acelasi cont. Din fericire pentru mine, n-am stiut ca nu e foarte kusher ceea ce-mi cere si am facut intocmai ce mi s-a spus. De ce zic din fericire? Pentru ca varianta legala era sa mergem impreuna la banca si sa deschidem un cont pe numele meu, sa de punem banii de garantie in el, urmind ca banii de garantie sa fie recuperati cind ne prezentam iarasi impreuna la banca si el sa zica ca-i de acord ca aia sa-mi dea banii... sau la un an din momentul in care am parasit incinta, in cazul in care proprietarul refuza intre timp sa mearga cu mine la banca, ma duceam singur la banca si le ziceam ca s-a-mplinit sorocul si aia-mi dadeau banii.
Ma rog, jigodia dracului a tinut banutu' la el in buzunar si a mers pe burta. Cind am iesit din apartament, am vanit cu un formular care trebuia semnat de amindoi, un proces verbal de predare-primire. A refuzat sa semneze ala, ca (vezi Doamne) are el unu' mai bun si ca ma cauta el sa semnam... N-am mai auzit de el din ziua respectiva, 2 Aprilie.
Revenind, am lasat sa treaca 60 de zile si i-am trimis somatie sa plateasca. Nici macar un mail n-a dat. Drept urmare, am strins eu toate hirtiutele frumos, le-am pus intr-un pliculet cu gindul sa ma duc la comisia de mediere a litigiilor privind chiriile. Nu stiu ce dracu' m-a impins sa-i zic sefului meu ce am de gind si ala a sarit ca ars, ca mai intii sa-l sun pe imbecil si sa-l intreb ce are de gind, chiar sa dam navala peste ala. Asa c-a pus-o pe nevasta-sa sa sune. Ala, cind a auzit despre ce-i vorba, a inceput sa urle ca disperatu', s-o jigneasca p-aia, ca el a fost baiat salon cu mine si ca eu am fost un nasol, ca el potrivit legii elvetiene are 6 luni sa dea banii inapoi so ca sa nu-l mai phutem la cap ca are si altele pe cap, mult mai importante. Aia a luat foc, sefu' a luat si el foc, ca nimeni nu-i vorbeste nevestii-si asa, c-o sa-i arate el, etc., etc. Acum zice ca sa-i dau numaru' aluia de telefon ca sa-i zica el vreo doua. Adica exact si fix tigania de care nu aveam nevoie!
Una peste alta, am fost la comisia respectiva (un pusti specializat in astfel de kkturi), am aflat ca sunt intr-o foarte mare regula si ca ala tine banii absolut aiurea si m-a sfatuit sa-i fac o scrisoare prin care sa-l anunt despre faptul ca trebuie sa-mi returneze banii pina la data de, altfel voi urma caile legale. Totodata mi-a zis pustiul ca e cazul sa ma pregatesc sa ajung in instanta cu idiotul, ca majoritatea fac asa, sperind ca fie uiti de bani, fie nu te bagi la balamuc asa de mare.
Ma rog, miine fac scrisorica si ii dau termen pina pe 10 Iulie sa plateasca. Sa vedem ce urmeaza!?

Io cre' ca s-a stricat robinetul de apa calda.

În ce ţară de kkt ai nimerit

Pai la masina aia noua, casa noua si salariu de bastan... ce mai conteaza doua chirii? Eu i-as lasa banii ca-l vad om amarat...

aham.....daca se intampla treaba in Romania eram tara necivilizata, plina de hoti etc. daca e in elvetia nu se pune, e firesc sa se intample asa....( partea aia cu majoritatea care procedeaza asa da de gandit). da noi sa fim sanatosi

aham.....daca se intampla treaba in Romania eram tara necivilizata, plina de hoti etc.

Corect! Citeam pe un forum local ca o tipa avea loc de parcare subteran, inclus in chiria casei. Femeia n-avea masina, inchiria cite una cind venea ma-sa-n vizita, deci locul de parcare statea gol in majoritatea timpului. Asa ca s-a gasit un terchea berchea local sa-si parcheze masina acolo. Perioade indelungate, nu circula zilnic cu ea. Asta cica i-ar fi atras politicos atentia sa-si ia masina de acolo ca ar vrea si ea sa parcheze (dupa ce-l lasase in pace cit n-a avut masina inchiriata), iar ala a-nceput sa urle ca din gura de sarpe ca face ce vrea el, ca sa-si vada de treaba ei si sa se duca de unde-a venit, dupa care i-a-ntors spatele si a plecat, lasind masina parcata pe locul femeii. Aia, americanca de neam, s-a kkt pe ea, ca cica omul a fost destul de violent si-n exprimare si-n mimica, asa ca l-a lasat in pace, se plingea ca-i e si frica sa mai intre-n garaj. Mai nasol e ca doua zile mai incolo a primit citatie de la politie, ca sa dea explicatii de ce i-a vandalizat masina aluia.
Deci spune si tu...

Neam de corciţi!

Păi și aia de ce n-a chemat poliţia la rândul ei că i-a ocupat ăla locul?

Femeie de bine.

Verule, renunță la animalele alea si vino acasă! Dă-i naibii de bani, că nu aduc fericirea.

e mai rau ca-n ferentari

Mai rau ca la Urziceni. Incep sa fiu mindru ca-s roman.

sa va spui ce teapa am luat eu de platesc cazarea in Anglia cate 350 lire/luna si acum cand fiica-mea este acasa in vacanta ?

acu` daca tot ai inceput...

Vezi postul 1266

sa va spui ce teapa am luat eu de platesc cazarea in Anglia cate 350 lire/luna si acum cand fiica-mea este acasa in vacanta ?

Nu-i mai ieftin s-o trimiţi înapoi?

cred ca da !

Păi și aia de ce n-a chemat poliţia la rândul ei că i-a ocupat ăla locul?

Pai ala cica s-a dus la militie si a reclamat ca, el, un cetatean amarit, platitor de taxe, venind obosit de la birou (unde a tras din greu pentru prosperitatea si bunastarea intregii natiuni, inclusiv pentru salariile domnilor politisti), a parcat fara sa-si dea seama pe un loc strain (ala platit, al lui, era chiar linga al asteia, dar era ocupat de masina nevestii-si) si ca atunci cind s-a-ntors la masina a gasit-o vandalizata. Cica era vorba de niste puncte de vopsea ciupita in parcare, de la usile altora.

sa va spui ce teapa am luat eu de platesc cazarea in Anglia cate 350 lire/luna si acum cand fiica-mea este acasa in vacanta ?

P-aici se poarta inchirierea pe timp de vara (1-3 luni), tot din acelasi motiv.

asta cam asa este dar nu am cum sa subinchiriez deoarece fiica-mea are acolo o multime de lucruri lasate ,plus ca acum nu sta nimeni in casa si gasesc dracului numa bun de varuit in septembrie !

Citind ultimele postări, mi-am adus aminte de o "scriere" de-a lui Liiceanu:

Gabriel Liiceanu: "Extremele culinare ale vieţii »- frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a « mizeriei » (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz . Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Aş zice c-am mîncat excelent!» «-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine».

Peste cîteva luni eram în ţară . In casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară , Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară . Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii".

Superb..

Fuck ... pe incredere am mersi si eu cu actualul propritar ... dar cum eram in perioada de proba, nu prea am avut de ales ... am fost bucuros ca am gasit apartament.

Ma mir totusi ca sefu tau s-a implicat in problema ta personala. La mine cu "ajutatul sa te integrezi" a fost doar o vorba la interviu, in rest nici macar formularul de anmeldung nu m-a ajutat nimeni sa-l fac. Si la vremea aia nu intelegeam jumate din el.

asta cam asa este dar nu am cum sa subinchiriez deoarece fiica-mea are acolo o multime de lucruri lasate ,plus ca acum nu sta nimeni in casa si gasesc dracului numa bun de varuit in septembrie !

Si atunci unde e teapa ?

ce draq vezi tu...

Superb..

?

sau,si tu...

...copil fiind...de foame'ai suferit?

?

Citind ce spune Liiceanu acolo, am un singur comentariu de facut: maninca kkt!

Si atunci unde e teapa ?

scrie in postul anterior , poate un desen ar ajuta ?

Ma mir totusi ca sefu tau s-a implicat in problema ta personala.

Implicarea din partea sefului meu intervine atunci cind deja am totul stabilit, mai urmeaza sa ma duc undeva/sa fac ceva. Altfel, mi-a promis ca-mi gaseste casa, iar cind am ajuns aici m-am trezit intr-un hotel. Pe care a trebuit sa-l platesc eu. Dupa citeva zile, cind i-am atras atentia ca mi-a promis ca-mi gaseste un apartament, a inceput cu gargara de tot rahatu', gen: "viata la hotel nu e asa rea, iti face cineva zilnic curat si iti schimba asternuturile la citeva zile", "eu chiar imi doresc sa ma mut la hotel, dar nu pot". Cind a fost sa ma mut in apartamentul cu litigiu, n-a miscat un deget, am stat singur sa caut, sa vorbesc, sa rog colegi.... cind l-am gasit pe idiot si a trebuit sa ma intilnesc cu el sa vad apartamentu', hop si sefu', ca vine si el sa rezolve situatia. Si a rezolvat-o cum nu se poate mai bine. S-a apucat sa-i zica aluia ca ce jmeker sunt eu, ca fac multi bani (asta in imaginatia lui, ca salariul nu e deloc spectaculos, e decent), de mi-a phutut ala o chirie peste ochi de nu mai stiam cum ma cheama.
litza, tu poate ai aplicat pentru jobul tau, te-ai dus la interviu, etc. La mine a fost invers, ei m-au cautat pe mine si m-au intrebat daca vreau sa vin. Doar i-am rugat sa-mi gaseasca un apartament. E o practica normala (multe agentii preferind asta) ca firma sa fie cea care inchiriaza pentru angajatii proprii (expati), dar la mine nu s-a putut, de parca fugeam cu toata casa...

scrie in postul anterior , poate un desen ar ajuta ?

Chair ar ajuta.
Eu inteleg ca tu platesti 350 de lire pe luna pentru un apartament pe care il folosesti. Chiar daca nu stai efectiv acolo, il folosesti pentru depozitat bagajele.