Outline · [ Standard ] · Linear+ De ce plecam de acasa, ghid de petrecut sapte zile in tren

Foarte misto scris. N-am incotro si ma asez si eu la rand cu cei care asteapta continuarea. Promit sa nu vorbesc la telefon, nu dau popcorn pe jos si nu comentez in timpul spectacolului.

Foarte misto scris. N-am incotro si ma asez si eu la rand cu cei care asteapta continuarea.
Promit sa nu vorbesc la telefon, nu dau popcorn pe jos si nu comentez in timpul spectacolului.

atunci.................asteptam.....................

Io cred ca Jean a plecat la oaste.
Asadar, stam cuminti vreo 6 luni si poate primim vreo poveste din Irak sau Afganistan.

Poate a uitat anumite detalii .... si a plecat in china

glumeam

Asteptam continuarea ....

Scuze pentru intirziere. Lipsa de timp si mai ales de chef. Am promis ca termin si o sa termin - sper ca mai repede decit pina acum. Si sper ca nu mi-am pierdut "inspiratia" In rest numai de bine si multumiri tuturor.



Partea a II a – O parte din China


7. Beijing – orasul greierilor

Marti 6 Iulie 1993, ora 21.30
Yong Ding Men Hotel, camera 410
intersectia Yongdingmennei Jie cu Anlelin Lu
Beijing
People’s Republic of China

Asta a fost adresa mea in ultimele patru zile. Zile in care chiar ca nu am fost in stare sa scriu un rind. Am fost prea ocupat sa absorb ceea ce se afla in jurul meu si sa incerc sa nu iau tepe prea mari – ceea ce mi-a reusit pina acum.
Simbata dimineata am ajuns in sfirsit intr-o gara din care nu mai plecam. La iesirea pe peron am realizat la modul extrem de practic de ce China este tara cu cea mai mare populatie din lume : un adevarat furnicar de oameni se imbrinceau si se inghesuiau catre iesire. Mergind cu bagejele in spate ma simteam ca un marinar care n-a mai fost pe pamint o bucata de vreme. In ultimele zile petrecute in tren, cel mai mare efort pe care il facusem era sa ma urc in pat. Hotarisem deja cu Ewald ca vom imparti o camera de hotel asa ca impreuna cu Brian si Sarah ne-am amestecat si noi in fluviul care curgea catre iesire si ne-am indreptat catre tunelul care ducea catre afara. Toate garile din China pe care le-am vazut aveau aceasta particularitate – accesul catre peroane nu se facea decit subteran, printr-un tunel, de obicei pazit de politie sau armata cu arma in mina. Mai mult, la iesirea din tunel ti se cerea biletul de tren asa ca blatistii – daca ar fi existat vreunul aveau o viata foarte grea. Am mers si noi dupa suvoi, am aratat biletul la iesire si gata – am ajuns in Beijing in piata din fata garii. Primul lucru pe care l-am simtit a fost caldura – al doilea, umezeala din aer. Asa intelegi de ce aici s-a inventat matasea. Starea de nervozitate pe care o simteam de citeva zile, datorata zvonurilor din tren legate de lipsa locurilor in hoteluri s-a accentuat cind am vazut marea de oameni care se pierdea pe strazile din jurul garii si care si ei trebuiau probabil sa doarma peste noapte. Din fericire Brian si Ewald umblasera mai mult prin lume asa ca la primul colt s-au asezat la o mica terasa cu doua mese si au inceput sa manince un fel de gogosi umplute cu carne si fierte in timp ce beau bere si incercau sa afle printr-o conversatie animata de semne largi schimbate cu cei de la masa alaturata unde putem gasi un hotel bun si ieftin. Reactia chinezilor a fost sa vina linga mine si sa-mi ceara prin semne sa ma ridic in picioare apoi sa se aseze pe rind linga mine si sa isi verifice inaltimea comparind-o cu mea, cu palma pe crestetul capului asa cum fac copii. Inclinau grav din cap ( eu am 1.96 m J ) si se duceau la locul lor multumiti. Si-au luat pachetele de tigari si fiecare a insistat cu mare galagie sa iau cite o tigare – brusc imi facusem patru prieteni si mi-am dat seama ca in calatoria asta nu voi da prea multi bani pe tigari. Am aflat de la ei despre existenta unui hotel cam la doua colturi distanta – era de fapt la 4 km – si i-am lasat discutind aprins despre evenimentul care li se intimplase. Ne aflam intr-o tara care se deschisese turismului pe scara larga doar de citiva ani asa ca ii intelegeam foarte bine. Si la noi era exact la fel – doar ca nu ne comparam inaltimea cu a necunoscutilor de pe strada. ( Intimplarea aceasta cu masuratul mi s-a intimplat dupa aceea de nenumarate ori : in tren, pe vapor, in plina strada si de fiecare data era urmata de servitul cu tigari ). Incet – incet am ajuns si la hotel : o cladire veche, cu patru etaje, un fel de hotelul sindicatelor – la fel de prafuit si darapanat. La receptie, o femeie care rupea ceva engleza ne-a explicat miraculosul mecanism al circulatiei banilor in China. Pe scurt, in China circulau pe scara larga doua tipuri de bancnote : RMB - Renminbi – adica banii poporului si FEC – Foreign Exchange Currency. Teoretic, orice strain trebuia sa schimbe la banca si sa primeasca si sa plateasca doar cu FEC iar chinezilor li se permitea sa folosesca doar RMB. Un bilet de tren costa 10 sa zicem. Strainul plateste 10 FEC iar chinezii 10 RMB. Frumusetea sistemului era ca la banca pentru un dolar primeai cam 5 FEC in timp ce pe piata neagra pentru un dolar primeai 10 RMB. Altfel spus, intr-un mod foarte democratic si avind aceleasi preturi – oficial vorbind – un strain platea dublu fata de cit platea un chinez pentru acelasi lucru. Din fericire, erai obligat sa platesti cu FEC doar in locurile operate de stat : hoteluri, trenuri, transport in comun, avion, intrari in muzee, etc. In restul locurilor era liber la RMB. Sistemul era destul de complicat dar cei care operau piata neagra aveau grija sa il faca cit mai simplu pentru straini : dadeai dolari – primeai RMB intodeauna prompt si corect. Nu cred ca auzisera inca de Maradona, cel putin mie nu mi s-a intimplat.
Am stat in camera cu Ewald : doua paturi metalice cu paturi militare, doua dulapuri paraginite, un ventilator in tavan si cam atit. Toata povestea asta ma costa 5 dolari pe noapte si beneficiam de dusurile si toaletele care se aflau pe hol. Asta ma face sa povestesc despre al doilea soc cultural pe care un strain il simte aici. Daca primul este numarul mare de oameni care te inconjoara pe strada in fiecare moment al doilea – in strinsa legatura cu primul este al dusurilor si toaletelor. Facusem armata si fusesem la dusuri comune asta nu era ceva nou. Dar prima data cind am intrat la toaleta mi-am dat seama ca pentru a rezista in aceasta calatorie trebuie sa citesti temeinic citeva pasaje din « Peripetiile bravului soldat Svjek « Imaginati-va ca intrati la toaleta hotelului – cite una pe fiecare etaj. Intrati intr-o incapere cam de 8 m lungime si 4 latime. Pe partea stinga sint 6 cabine, separate de cite un perete. Ochii percep dar creierul refuza sa proceseze : e ceva cu care nu ai mai avut de-a face pina acum si termene de comparatie nu exista. Peretele despartitor dintre cabine are inaltimea cam de un metru. Cabinele nu au usi. In cinci din cele sase cabine sta pe vine cite un chinez multumit si surizator. Cei cinci chinezi aflati pe vine te vad cum stai prostit in cadrul usii si nu realizeaza lupta titanica ce se da in tine – sa plec ( dar unde sa ma duc ? ) sau sa ramin ( dar cum sa fac ). Ei sint numai surizatori si politicosi si cu strigate, exclamatii si gesturi te invita sa te alaturi fratiei lor si iti indica plini de solicitudine cea de-a sasea cabina care este libera. Lupta din tine este cistigata de o oarece forma de disperare asa ca te indrepti cu pasi apasati catre cabina inca indicata frenetic de cei cinci si iti iei locul pe vine alaturi de ei, sperind ca in ochii tai inca se mai citeste o urma de demnitate. Chinezii rid, iti spun ceva care seamana a felicitari pentru decizia ta iar tu te uiti la peretele din fata gindindu-te ca chiar daca se spune « la Roma, traiesti ca Romanii « in acele clipe ceva iti lipseste ca sa intelegi in intregime aceasta zicala.
Seara am iesit cu Ewald sa mincam ceva. La iesire, hotelul avea niste trepte si ne-am asezat sa vorbim putin si sa luam un pic pulsul imprejurimilor. Un grup compact de americani tocmai iesise din hotel si trece cu galagie pe linga noi. Unul din ei ne observa, pe mine si pe Ewald vine direct catre noi si ne intreaba « Hi there. We are new in town and we are hungry. Does any of you have any ideea where is the closest McDonald ? “ Eu si Ewald ne uitam lung unul la celalalt si Ewald raspunde cu o scirba cosmica intiparita pe fata : “ We don’t have a clue. But you know, there is plenty of delicious chinese food around” Americanul nu a gustat replica si s-a dus alaturi de tovarasii lui in cautarea unui iluzoriu McDonald iar Ewald si cu mine ne-am dus la un restaurant din colt de unde ne-am ridicat dupa doua ore timp in care mincatul se transformase din necesitatea celor noua zile in tren in bogatia de arome pe care numai mincarea chinezesca mincata in China o poate da.
A doua zi, Duminica am fost la Marele Zid.


8. Xi’an – soldati si karaoke

Foarte frumos!

Da muuuuuult prea scurt!

Yupiiii, multumim frumos!

Jeane, multumim frumos si asteptam continuarea, cand se va putea.

Mai frate Jerome K Jerome ar putea fi invidios!
Felicitari!

Cred ca Jaroslav Hasek ar fi mandru de tine!

Multumim mai vrem

This post has been edited by ROK: 20 Apr 2007, 08:29

pe cand urmatorul episod?

unii dintre noi chiar au harul scrisului!!!

L-au prins chinezii!

Poate Joi.................?

Care joi?

Mica, ca cea mare a trecut.

Superb jurnalul de calatorie... still waiting

tocmai ce am citit toate episoadele si trebuie sa recunosc ca astept cu nerabdare si continuarea. Superbe! Felicitari!

La topicul pe care l-a făcut pe Dacia club aflaţi că a pus foto! (excursia/vacanţa Italia)
Aici nu am văzut nici una, sau nu a mers aparatul? Dacă eu care am fost doar în nordul Moldovei la Mînăstiri şi am făcut vreo 500 foto el câte ar trebui să fi făcut?
Acolo l-am supranumit Creangă! Oricum continuă nu ne ţine în suspans!

La topicul pe care l-a făcut pe Dacia club aflaţi că a pus foto! (excursia/vacanţa Italia)
Aici nu am văzut nici una, sau nu a mers aparatul? Dacă eu care am fost doar în nordul Moldovei la Mînăstiri şi am făcut vreo 500 foto el câte ar trebui să fi făcut?
Acolo l-am supranumit Creangă! Oricum continuă nu ne ţine în suspans!

nu stiu ce bogatan erai tu prin `93, dar eu abia vazusem atunci primul televizor color, iar de aparat foto personal nici nu auzisem.

Am pierdut orice speranta..................

se pare ca nu vom mai afla deznodamantul

Clar!!! Ramanem in aer!!!!

Vedeti ce inseamna un narator desavarsit?
Daca lasa povestea la jumatate, toti sunt captivati si vor mai mult.

Iarasi, citeva lucruri :

- din pacate, pauzele intre aceste episoade devin tot mai lungi. Cu cit ziua se mareste si vremea devine mai calda, apar multe alte lucruri de facut in afara de a scrie. Cu toate acestea, chiar daca am abuzat de rabdarea voastra – si imi cer iertare pentru asta – povestea aceasta o voi spune pina la sfirsit, chiar daca nu stiu cind se va intimpla acest lucru.
- Citiva dintre voi m-ati intrebat de fotografii. Din pacate nu am fotografii. Am avut cu mine un aparat foto Zenit – nu trebuia sa fi “bogatan” chiar si pe vremea aceea pentru a avea un aparat si a face fotografii. Din pacate, a supravietuit doar un singur film si acela de diapozitive. Intrucit fiica mea le-a gasit de-a dreptul fascinante atunci cind avea trei ani, si acele diapozitive s-au deteriorat dincolo de orice incercare de a le repara. Asa ca din aceasta calatorie va trebui sa ma multumesc cu propria memorie – dar ce as mai putea scrie si spune si de ce ce as mai calatori daca nu as avea memorie ?




Duminica m-am trezit de dimineata – poate chiar prea de dimineata. Diferenta de fus orar inca mai are efect. Si acum cind scriu asta, la patru zile de cind am ajuns aici si inca nu imi e foarte clar ce ora este de fapt. Sper sa nu ma obisnuiesc abia cind va trebui sa ma intorc si sa o iau de la capat. La ora 7 cind m-am trezit hotelul era linistit. Strada in schimb, nu. Strazile in Beijing nu cred ca sint vreodata linistite. Chiar in fata hotelului se afla unul cu un carucior care fierbea intr-o oala pusa pe carbuni niste galuste umplute cu carne si ceapa – asa ca am rezolvat si prima masa a zilei. De cind cu foamea din Transiberian mi-a intrat bine in cap filosofia – simpla de altfel – « maninca ce ai si cind ai – nu se stie cind mai maninci a doua oara « In receptia hotelului se vindeau niste harti ale orasului – mi-am luat si eu una ca sa ma orientez cit de cit. Numele strazilor erau atit in chineza cit si cu transcrierea romana – sper ca ambele sa ma ajute. In timp ce imi mincam galustile pe bordura linga cladirea hotelului am vazut un fel de intrind cu un mare semn scris cu vopsea pe o scindura : « bikes to rent ». Dupa cinci minute, contra echivalentului a 5 RMB ( schimbasem pe strada cu o seara inainte ), un mos chinuit de astm imi inmina o bicicleta care vazuse probabil Revolutia Culturala din anii ’50 si incerca sa imi explice ca trebuie sa o returnez pina la 8 in aceeasi seara. M-am urcat pe sa si pentru prima data in ultimele doua saptamini m-am simtit liber si fara griji : aveam un loc sa dorm, aveam o harta a locului, aveam un mijloc de transport si mai ales abia mincasem. Am iesit pe strada principala si am ajuns in mai putin de zece minute, mergind fara o tinta anume, intr-un bulevard. Senzatia era uluitoare : pentru citeva minute bune am simtit ceea ce o furnica simte probabil toata viata ei – eram o picatura intr-un fluviu si ma deplasam in aceeasi directie cu alte citeva sute de mii de picaturi. Atunci am fost cel mai aproape de a intelege intr-un fel ce poate insemna lipsa de individualitate ( nota : acum, in Mai 2007 gindindu-ma in urma la acea experienta pot intelege mai bine de ce comunismul a prins in China si in Marea Britanie nu ) Cit ma uitam in fata si in urma mea erau sute de mii de chinezi calare pe biciclete, pe ambele sensuri ale bulevardului, mergind in aceeasi directie, fara deosebire unul de celalalt – sau fara ca eu sa imi dau seama de diferentele intre ei – barbati femei, copii, tineri si batrini – toti erau picaturi in acelasi suvoi. Urmind harta si cu opriri dese am localizat piata Tian An Men – locul in care doream sa ajung. Am ajuns cam dupa o jumatate de ora de pedalat iar senzatia nu era cu nimic mai putin uluitoare decit cea data de mersul pe bicicleta. Era cel mai mare spatiu deschis construit pe care l-am vazut vreodata iar senzatia era coplesitoare. Dintr-o margine se vedeau in zare zidurile rosii ale fostului Palat Imperial iar singurul detaliu care se distingea de la acea distanta era giganticul portret al lui Mao atirnat pe ziduri.
Mi-am tras sufletul dupa impresia facuta de imensitatea pietii si am vazut al doilea lucru ce te face sa te crezi ca e ceva ciudat cu perspectiva : am vazut zmeiele. Tot cerul acela imens era intesat de mii si mii de zmeie de toate culorile, dimensiunile si formele. Abia atunci am vazut ca multimea de oameni din piata era impartita in doua : unii inaltau zmeie iar ceilalti se intindeau pe jos – pe paturi, pe ziare sau pur si simplu pe pavajul de piatra – si se uitau in sus la jocul zmeielor. Am legat bicicleta cu lantul de un stilp – un politai din apropiere a dat aprobator din cap – m-am dus pina in mijlocul pietei unde intins pe jos m-am uitat cam o ora la cerul albastru plin de mii de puncte multicolore. Dupa monotonia taigalei care a durat o saptamina era o schimbare binevenita.
Dupa ce am visat destul m-am urcat pe bicicleta si am pornit sa explorez mai departe orasul. Harta era destul de buna si am mers pina s-a lasat seara din cartier in cartier in cartier, pe bulevarde si pe strazi laterale, pe stradute unde trebuia sa cobor si sa merg pe linga bicicleta. Am ajuns intr-o mica piata de fructe – nu era nimic exotic – si am cumparat citeva mere. Cu ocazia asta am descoperit inca un lucru ce va urma sa imi ingreuneze existenta. Desi limba este un obstacol insurmontabil – si va mai fi mult timp de acum inainte, cred – am constatat ca nici gesturile si semnele obisnuite nu sint valabile. Sint eu din Calarasi si obisnuit cu bulgarii de peste Dunare care isi folosesc capul in sens diferit de noi pentru a comunica Da sau Nu dar aici e mult mai greu. Chinezii au un cu totul alt mod de a numara pe degete – si care in situatia in care vrei sa comunici un numar legat de prêt, numar de bucati sau kilograme esti urgent bagat in ceata. Dupa multe parlamentari, dat din miini, strigate si exclamatii am reusit sa cumpr sase mere si sa platesc pentru ele pretul corect ( Nota : Mai 2007 – pentru mai multa claritate, am gasit asta http://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_number_gestures )
Stradutele pe care ma afundasem erau fascinante – erau casute lipite una de alta, cu usa direct in strada prin care se vedea un adevarat furnicar de oameni de toate virstele, familie probabil. Daca iti pretuiesti intimitatea, China nu este pentru tine. Deja era tirziu, asa ca a trebuit sa amin pentru miine Marele Zid – la urma urmei a asteptat atit timp venirea mea, poate sa mai astepte o zi.
O data hotarirea luata m-am indreptat catre hotel, cu ochii in credincioasa mea harta.Am ajuns destul de repede, i-am returnat bicicleta mosului , un dus intr-o camera plina de inca cinci insi – europeni toti - dupa care am iesit la restaurantul din colt. Berea rece, mincarea super – ca sa treaca peste bariera de comunicare, am fost dus in bucatarie si trei oamenii au inceput sa ia capacele de pe oale si cratiti ca sa imi aleg. Asta dupa ce am stirnit senzatie la celelalte mese incercind sa reproduc sunetele pe care le face un porc, o vita sau miscarile facute de un pui. Nu a trecut mult timp si a aparut un chinez care prin gesturi de entuziasm si o « chingleza » chinuita a cerut voie sa se aseze la masa mea pentru a-si exersa chineza, pentru a ma ajuta sa ma descurc cu mincarea si mai ales pentru a-si dovedi prietenia. Se numea ceva foarte asemanator cu Heng Rong si din vorbele lui reiesea ceva tare bizar, anume ca tara lui fusese inchisa turismului de masa pentru atit de mult timp incit cetatenii chinezi aveau datoria patriotica de a-i ajuta pe turisti in orice fel pot. Iar cetatenii chinezii se pare ca isi luau tare in serios aceasta indatorire despre care guvernul le vorbea tinerilor in scoli si muncitorilor in uzine mai ales ca pentru multi dintre ei aparitia unui european umblind pe strazile din Beijing era o aparitie atit de exotica incit nu putea sa nu dea curs atit directivelor guvernului cit si curiozitatii personale. Nu strica sa am pe cineva care sa imi spuna mai multe despre locurile in care ma aflam dar dupa ce a insistat ca el sa plateasca berea pe care o bausem m-am gindit ca ori guvernul exagerase cu propaganda de sprijinire a turistilor ori noul meu prieten era mai slab de inger. Era student la Universitate – nu am putut sa aflu oricit m-am straduit sa imi dau seama ce studiaza – si cind i-am spus ca sint de meserie profesor incintarea lui nu a mai cunoscut margini. M-am oprit din a ma lauda singur, de teama sa nu plateasca si mincarea. De la el am aflat ca pentru a ajunge la Marele Zid sint doua variante : ori platesti unei agentii de turism – doar in apropierea hotelului sint citeva zeci – care iti asigura transportul pina acolo si un ghid ori iei o cursa regulata de maxi-taxi care te duce in acelasi loc dar la o fractiune de prêt. Iar in ce priveste ghidul, n-ai altceva de facut decit sa stai in apropierea unui grup care a fost destul de intelept sa inchirieze unul. Intrucit cum bine stiu nu ma dau banii afara din camera de hotel voi alege a doua varianta – mai ales ca am avut intodeauna oroare de « grupuri organizate « ( Nota Mai 2007 : asa cum am despre « all inclusive » - doar ideea de a purta o bratara de identificare ma deprima, indiferent cita bautura gratis iti poate oferi ) Povestea asta am aflat-o dupa o ora de discutii aprinse – cu mine, cu proprietarul circiumii care s-a simtit onorat sa dea mina cu mine – si sa isi compare propria inaltime cu a mea – si cu ceilalti oameni de pe terasa care se pare ca traiau evenimentul vietii lor. Am plecat pe la miezul noptii condus de urarile de « noapte buna « - presupun ? – ale celor de la mese si ale proprietarului – care m-a pus sa platesc mincarea pina la ultimul banut. Se pare ca asupra proprietarilor de circiumi propaganda guvernului avea doar un efect limitat dar cum nu ma asteptam la altceva, am ajuns multumit – si putin ametit - in camera mea unde Ewald dormea asa ca m-am culcat si eu in viteza si am dormit pina dimineata fara vise.
Luni de dimineata m-am trezit tirziu. Eawald isi facuse bagajul si se pregatea sa plece. Se indrepta catre Hong – Kong si planuia sa stea mai mult timp in Beijing la intorcere. Ne-am luat la revedere, am schimbat adrese si telefoane si ne-am despartit – avea sa-mi lipseasca grasutul olandez. La iesirea din hotel ma simteam ca acasa – am mincat galustile mele si m-am dus incet catre statia de maxi taxi urmind o schita facuta de prietenul meu de aseara. Am gasit-o destul de usor, am luat biletul si dupa o ora de trafic nebunesc ajungeam la poalele Marelui Zid. Biletele costau putin – afacerea era in alta parte, apa costa mult. Portiunea de vizitat era cam de 5 kilometri in stinga si in dreapta punctului de intrare si era intradevar impresionant. Nu puteam sa ma gindesc decit la nebunia profunda a celor care au gindit – si au executat – constructia aceasta, care pina la urma s-a dovedit inutila ca mai toate constructiile supradimensionate. Cit vedeai cu ochii in stinga si in dreapta, urmind terenul deluros si apoi urcind in altitudine catre orizont era Zidul. Portiunea de vizitat era intesata de oameni, chinezi costumati in costume medievale – la fel de kitsch ca in orice alta parte a lumii – si vinzatori de apa angajati ai guvernului care vindeau o delicioasa apa potabila si calda la pretul astronomic de 3 FEC sticla de ½ litru. Dar dupa ce urci si cobori cam 10.000 de trepte – nu este o numaratoare precisa dar e primul numar care iti vinde in mintea coplesita de caldura – intr-o atmosfera extrem de uscata ai plati oricit pentru sticla de apa salcie. M-am lipit de un grup de americani veniti cu ghidul si am ascultat putin platitudinile pe care ghizii le spun in ocazii ca aceasta. Niciodata n-am avut incredere in ghizi – pentru a afla ceva despre locurile in care mergi exista carti. Le pot citi inainte de a ajunge sau dupa aceea – ce ma intereseaza in acel loc este sa il vad si sa il simt – istoria lui se poate afla din multe alte surse decit din discursul papagalicesc al unui ghid exasperat de repetarea la nesfirsit al acelorasi povesti. Marele Zid este impresionant insa doar atit. Uneori, lucrurile sau locurile prea impresionante sint dezbracate de alte atribute iar asta le face mai sarace. ( Nota Mai 2007 : am vazut maree Zid din China si Catedrala Sf. Marcu din Venetia - amindoua impresionante in felul lor. Dar imi aduc aminte cu infinit mai mare placere si intensitate de rasaritul Soarelui vazut dintr-o barca pe Yangtze sau de o cafea bauta dimineata pe o terasa insorita la marginea unuia din miriadele de canale ale Venetiei )
Dupa cele 10.000 de trepte si inca o sticla de apa cumparata cu scrisnet de dinti la adresa unui guvern lacom am hotarit ca e timpul sa vad China reala, asa ca m-am intors la hotel unde am stat pe terasa pina la miezul noptii cu prietenul meu. Dupa a treia bere a inceput sa imi explice diferentele fundamentale dintre diferite stiluri de Kung – Fu asa ca am hotarit ca e timpul sa ma retrag la mine in camera. Se pare ca n-a mai venit nimeni in locul lui ewald asa ca in prima noapte dupa aproape o luna de zile dorm singur-singurel intr-o camera. Paradoxal, in loc sa ma bucure lucrul acesta m-a intristat putin – in China, pare un exces sa dormi singur.
Azi dimineata m-am trezit devreme, la 6.30 – nu mai devreme decit vinzatorul meu de galuste. Prietenul meu de la terasa incercase sa imi spuna despre un parc pe care ar fi trebuit sa il vad neaparat dimineata – acolo se adunau se pare practicantii de Qi pentru a-si face exercitiile. Am urmat o harta rudimentara desenata de el si dupa douazeci de colturi si o ora de plimbare prin orasul care se trezea la viata am ajuns : Temple of Heaven. O placa la intrare imi spune ca intreg complexul are 270 de hectare si ca a fost construit in 1420 in timpul dinastiei Ming. Dimensiunea lui imi taie orice speranta ca l-as putea vizita in intregime – sau cel putin o parte semnificativa a lui. Mi-am petrecut acolo intreaga zi, pina seara. Pina la ora 9.00 dimineata era plin cu poate sute de mii de oamenii care faceau diverse forme de gimnastica inainte de a merge la munca. Fie 200 de perechi dansau vals pe muzica unui casetofon asezat pe o bordura – nu stiu cum puteau auzi si tine ritmul – fie se plimbau pur si simplu, fie faceau exercitii cu sabii, lanci, bete si Dumnezeu mai stie ce, fie batrini care se plimbau si rostogoleau o pereche de bile in miini, fiecare facea ceva. Totul se facea in ordine, disciplina si in scop. Se faceau exercitii de respiratie, miscari de Tai Qi, sau sareau la groapa de nisip. Dupa ora noua au inceput sa plece si au ramas numai batrinii. Se plimbau pe alei, stateau pe terase si in coridoare umbrite si jucau table, sah , mah jong sau carti. Iar cei mai interesanti erau cei care se plimbau cu niste colivii din bambus in mina. M-am apropiat de unul si m-am uitat cu atentie in colivie : avea inauntru doi greieri. Batrinul crestea doi greieri in colivie si in dimineata aceea ii scosese la plimbare. Pobabil ca greierii simteau aerul curat, mirosul ierbii proaspat taiate si al florilor si aveau impresia ca sint liberi. Semanau intr-un fel cu zecile de mii de oameni care dansau vals intr-o ordine perfecta, intr-un parc imens, la 7.30 dimineata si dansau cu acea precizie pe care numai datoria o poate insufla. Dansau in aer curat si in mirosul de iarba proaspat taiata si traiau iluzia ca sint liberi. Beijing era fara doar si poate un oras al greierilor. Numai ca spre deosebire de fabula Occidentala, greierii astia mai si munceau. Munceau si redeau ca sint liberi.

Seara am fost in gara si mi-am luat bilet de tren pentru Xi’an. Incercarea mea de a plati cu RMB a fost sortita esecului asa ca bugetul meu a scazut simtitor. Trenul este miine dupa amiaza – ma despart cu greu de Beijing dar cine stie ce ma asteapta in viitor. Ultima masa pe terasa, schimb de adrese cu prietenul meu si inapoi in hotel, la somn. Miine plec iar la drum.

Fascinanta poveste. Abia astept urmatoarele episoade!
Daca mai ai diapozitivele si ai cu ce sa le scanezi, poate incercam sa le aducem la o stare acceptabila.

Frumos.

Mai vrem!!!!