Outline · [ Standard ] · Linear+ De ce plecam de acasa, ghid de petrecut sapte zile in tren

Pai ar fi bine sa nu-l loveasca o data la doi ani.

Pai ar fi bine sa nu-l loveasca o data la doi ani.

Superba povestea! .... felicitari domnului Jan pentru modul in care descrie calatoria si.... ma inscriu si eu pe "lista de asteptare".... ce sa fac!
Se pare ca exista si o calatorie in Maroc... pe undeva "la mijloc".... asteptam vesti si despre ea... daca s-a concretizat sau nu.

This post has been edited by buty_76: 13 Apr 2009, 06:27

Superba povestirea .

inca 2 luni si nimic

Am citit povestirile tipilor care fac inconjurul lumii de pe un link postat tot pe reno.ro, dar trebuie sa marturisesc ca pe langa ceea ce nareaza jean_ange, acelea sunt incercari de copii mici!

jean_ange, te rugam, fa un efort... bucura-ne sufletele!!!

Nu cred ca mai pupam noi continuare foarte curand

Ultima logare:
24th January 2009 - 10:52

Bai frate, deci, am ramas masca.
Ce sa mai zic, aventura pe paine, am vazut topic-ul asta d-abia astazi (spre rusinea mea). Excursia asta in China si cea cu Logan-ul la Capul Nord ar trebui declarate "best of DC".
Incredibil !

Hai ca am facut-o si p-asta :| M-am inregistrat la 3 dimineata dupa 2 ore de citit cu sufletu la gura sa nu ratez detalii sa vad ca dupa 2 ani nu e gata povestea ((
Am mai citit si altele dar asta e nr 1 asa ca va rogggg sa mai scrieti cate ceva...
Numai bine !

am revenit. multumesc pentru cuvintele frumoase si aprecieri.


9. Spre Lhasa … si inapoi Xi’an – Chengdu

Sa pleci e tare usor. E mult mai greu sa stii unde – si mai ales – cum. Ma aflam in vagonul unui tren si incercam sa raspund la toate intrebarile astea. Incepeam sa ma simt in trenuri ca in propria mea casa. Simtul intimitatii mi se atrofiase aproape complet. Respirai, gindeai, te dezbracai, te imbracai si iti suflai nasul cu alti cinci – zece oameni in apropierea ta. Chris dormea pe bancheta din fata mea, cu servieta lui anacronica tinuta strins in brate. Sint sigur ca nu are nici un fel de intrebari – nici raspunsuri. El are doar o obsesie, sa ajunga in Lhasa. Ce va face mai departe de Lhasa, nu ii este foarte clar. Sint sigur ca odata ajuns acolo va dezvolta o alta obsesie pe care sa o urmeze.

Pina in Chengdu facem cu trenul 16 ore – sau cel putin asa arata tabela in gara din Xi’an. Din Chengdu
pina in Lhasa sint 2500 de kilometrii si nici un serviciu regulat de transport. Chris sustine ca se gasesc cu usurinta camioane care fac regulat ruta asta, cu soferi dispusi sa ia pasageri. Drumul ar trebui sa dureze intre 8 si 10 zile, depinzind de vreme, numarul de opriri si maiestria soferilor pe drumurile de munte din Himalaya. Durata nu ma ingrijoreaza – nu-mi dadeam inca seama – dar distanta, da. Fiecare kilometru pe care il parcurg, trebuie sa il socotesc dublu pentru ca trebuie sa ma si intorc. Si bugetul meu scade cu fiecare zi care trece. Incep sa am prea multa incredere in Chris si asta nu imi place. Daca tot e sa patesc ceva barem sa patesc din propriile greseli nu ale altora. Deocamdata nu imi este foarte clar cum poate cineva sa stea doua saptamini in spatele unui camion dar urmeaza sa traiesc si asta.

Cele 16 ore s-au transformat usor in 18 dar am ajuns in Chengdu pina la urma. N-am luat cuseta si asta se vede, sint obosit mort. M-am obisnuit cu toti cei care te intreaba de vorba, in chineza cu zimbetul pina la urechi. De mamele care vin cu copii de 7-8 ani si ti-i imping in fata si ii inghiontesc sa spuna « hello » . De barbatii care iti dau tigari, mindrii de noua lor cunostinta. Ciudat, Chris nu beneficiaza de acelasi tratament si aceeasi atentie. Sa fii strain e una, sa fii strain si sa ai 1.96 inaltime pare cu totul altceva. In spatele garii din Chengdu, Chris scoate ghidul lui de conversatie si incepe cautarea. Care chiar da roade si in mai putin de doua ore gaseste un camion. In timpul asta am dormit pe un petic de iarba cu rucsac-ul in brate si am visat ca gasisem cea mai mare cafea din lume.

Afacerea lui Chris era foarte simpla. Camionul pleca in seara aceea si in 8 zile – spuneau cei doi soferi – trebuia sa ajungem in Lhasa. Marfa principala erau baloti cu tesaturi, dar urma sa se schimbe de citeva ori pina la destinatie, inlocuita de alte si alte lucruri care isi croiau drum catre destinatia noastra. Urma ca eu si Chris sa platim cite 50 $ de fiecare si sa beneficiem de cite un loc inghesuiti in spate printre baloti. Mincarea si apa erau treaba noastra desigur, dar soferii ne asigurau ca « No problem » . De fapt, cuvintele astea doua avusesera cea mai mare frecventa in conversatia noastra chinuita. Chris era incintat, cei doi soferi la fel asa ca banii si-au schimbat stapinii si cu totii eram gata sa pornim intr-o calatorie care parea o simpla excursie de placere.
Despre ce a urmat nu am multe de povestit. Nu se pot spune prea multe lucruri despre patru zile petrecute sub prelata unui camion care mergea cu viteza melcului pe drumuri din ce in ce mai proaste. Am dormit probabil cite 18 ore pe zi, tinind cite un balot de stofa in brate. Cam de doua ori pe zi – in alte zile mai des – camionul oprea in cite un sat cu case facute din lut si nuiele unde descarca cite un balot cu stofa si incarca un colet cu Dumnezeu cine stie ce altceva. Profitam de ocazie sa cautam un loc unde sa ne umplem sticlele cu apa sau sa mincam – citeva oua fierte de cele mai multe ori. Mergeam catre Vest si altitudinea creste incontinuu. Am gasit o taietura in prelata si in rarele momente cind nu dorm incerc sa vad ce este prin jur. Dealurile au fost inlocuite de munti in toata regula.
In seara celei de-a patra zi soldatii de la punctul de trecere in Regiunea Autonoma Tibet au dat la o parte prelata camionului. Ne-au invitat politicos afara pe mine si pe Chris, ne-au cerut pasapoartele si au ris cu pofta cind la cererea vizei le-am aratat viza chineza din pasaport. Intrarea in Tibet este conditionata de o viza speciala, emisa de un birou special din Beijing. Nu aveam viza, desigur. La fel de politicosi, soldatii au dat drumul camionului sa plece si ne-au aratat drumul inapoi catre Chengdu. In citeva ore, o puternica senzatie de deja-vu punea stapinire pe mine. Stringindu-si servieta la piept, Chris negocia cu soferii zimbitori ai unui camion intoarcerea noastra in Chengdu. Dupa alte 4 zile, pe 20 Iulie dimineata ma uitam la gara din Chengdu. Aventura tibetana luase sfirsit inainte sa inceapa. Chris a plecat spre Beijing ca sa-si ia permisul pentru Tibet. Cu obsesii de felul acesta Marea Britanie devenise un Imperiu. Ne-am strins miinile, ne-am imbratisat si ne-am despartit. Nu ne-am mai vazut dupa aceea niciodata.

10. Prea multe trepte catre nori Chengdu - Emeishan

Eram in gara din Chengdu si trebuia sa iau o decizie. O aminasem destul si acum imi trebuia o directie.
Dupa dezastrul din Tibet aveam nevoie de o mica pauza. M-am uitat pe harta care incepuse sa se descompuna, m-am uitat peste insemnarile pe care le facusem din Lonely Planet si am decis. Merg in Emei. Muntelele Emei, unul din cei patru munti sacri ai budismului chinez. Orasul Emei e doar la 150 km distanta. Ma cam saturasem de distante lungi si nopti si zile pierdute prin trenuri. Asa ca am luat biletul si in aceeasi seara eram in gara din Emei. Se pare ca gara era la oarece distanta de oras asa ca Ling – noul meu prieten, cunoscut in tren – tocmeste un vehicul care sa ne transporte. Pentru 3 RMB imi cistig un loc intr-un scuter de care e atasata o remorca – in care mai intra alti trei oameni, rucsacul meu plus o bicicleta. Cu viteza maxima si claxonind incontinuu, ajungem teferi in Emei. Aici sintem acostati de mister Zheng. E profesor de engleza – sau cel putin asa sustine si isi cistiga banii de buzunar facind tot felul de servicii strainilor care au inceput sa ajung in numar din ce in ce mai mare prin zona. Printre altele, ma poate duce la un hotel care mi-ar lua doar 20 RMB pe noapte. Mister Zheng e negricios, cu o barbuta formata dor din citeva fire si imbracat intr-un costum cu doua numere mai mari decit el. Dar imi inspira incredere si asta e tot ce conteaza. Se formeaza un adevarat alai : eu, mister Zheng, prietenul meu Ling, un var de-al lui cu care abia se intilnise si inca doi gura-casca pe care nu-i cunoaste nimeni – si cu totii ne indreptam catre hotel. Trebuie sa luam un maxi-taxi, locul e in Bauguosi, un sat la vreo 5 km unde ajungem in 20 de minute. Imi iau un loc intr-o camera de 4 paturi, mister Zheng isi ia comisionul si gasca se sparge. Fac primul dus dupa o perioada periculos de lunga si ies pe afara sa vad pe unde ma aflu. Sint undeva la munte dar nu sint brazi ci palmieri, bambusi si o vegetatie nebuna in culori pe care nu le-am mai vazut pina acum. Umiditatea este extraordinar de mare si in aer se aude un zumzait constant, facut de insecte probabil. Am mers la un mic restaurant sa maninc si acolo l-am intilnit pe Eric Chilenskis. E american, are cam 30 de ani si si-a petrecut ultimii trei ani in Taiwan pentru a invata chineza. A terminat Administrarea Afacerilor si imi spune ca afacerile cu China vor fi cele mai profitabile in urmatorii ani ( NOTA dupa 16 ani – Eric a avut dreptate ). Lucrul cel mai bizar in toata povestea este ca Eric e surd – adica surd de-a binelea. Foloseste o proteza auditiva dar si asa trebuie sa vorbesc tare ca sa inteleaga ce spun, far a fi nevoit sa citeasca pe buze. Cum Dumnezeu o fi invatat chineza e un fapt care ma depaseste. Si a invatat-o, pentru ca toata seara a facut tot felul de glume cu cei de la restaurantul unde mincam. Sta la acelasi hotel in care sint si eu si hotarim ca a doua zi sa pornim catre virful Emei. La ora 6.00 Eric batea la usa camerei mele si porneam pe munte.
Emei este unul din cei patru munti sacrii ai traditiei budiste chineze. De la poale si pina in virf sint imprastiate de-a lungul drumului minastiri la care vin din motive religioase sau turistice caravane intregi de pelerini. Chiar in virf – la 3099 m - este ultima si cea mai importanta minastire, finalul pelerinajului. Am pornit de dimineata cu Eric si am luat un autobuz care ne-a dus printre dealuri inalte pina la Waunian Si – Templul Celor 10000 de Buddha – minastire aflta la inaltimea de 580 m. Chiar in spatele templului incepea urcusul catre virf. Nu eram un impatimit al muntelui, nu fusesem niciodata. Facusem drumurile aproape obligatorii prin Bucegi, in timpul facultatii, de vreo doua ori prin fagaras odata chiar in Paring. Imi placea dar nu eram un impatimit. As fi dat oricind marea pentru munte. Dar nimic nu ma pregatise pina atunci pentru ce avea sa imi rezerve muntele Emei.

In primul rind urcusul se facea pe trepte. Trepte solide, late, din piatra. Nu una, nu doua, nu in portiunile dificile ale drumului ci de jos pina sus. De la 580 m altitudine pina in virf la 3099 m drumul se face pe pietre. Prima data e placut, iti spui ca esti ca pe strada. Dupa o jumatate de ora, incepi sa te opresti si iti promiti ca daca nu te lasi de fumat cel putin raresti tigarile. Dupa trei ore simti ca picioarele iti plesnesc de umflate ce sint, articulatiile dor si iti doresti sa te opresti la fiecare 10 trepte pe care ai inceput sa le numeri cu doua ore in urma. Dupa patru ore blestemi China, chinezii si pe oricine a inventat treptele si iti juri ca nu vei mai urca o scara in viata ta. Incerci sa iesi din drum si sa mergi normal fara a alterna continuu picioarele – treapta dupa treapta – dar nu poti pentru ca drumul trece printr-o padure impenetrabila de bambus. Nu vezi nimic decit un sir de trepte care par ca duc catre cer si daca asta e urcarea catre Paradis cum o fi coborirea in Infern ?

In al doilea rind era cea mai nenorocita clima in care fusesem vreodata. Cerul este acoperit de un fel de ceata, suficient de groasa pentru a nu lasa sa se vada Soarele. Caldura este probabil catre 40 grade dar nu asta e problema ci umiditatea care cred ca este 100 %. Hainele se uda in primele minute si apoi refuza se se usuce. Dezbracam tricourile si le stoarcem, dupa care le imbracam si nu se usuca nici macar un pic.

In al treilea rind este fauna. Pe linga zumzetul continuu care iti face impresia ca se merge printr-un generator electric in functiune se trece prin zone unde diverse vietati incearca sa iti intre in ochi, in gura, in urechi si in orice orificiu gasesc disponibil. Am mers o distanta destul de mare printr-un covor de crabi mari cit o farfurie care incercau sa se urce pe noi. Libelule mari cit o vrabie se invirteau in jurul capetelor si incercau sa ni se aseze pe cap. Dar toate astea au palit cind am intilnit babuinii. Prima data au aparut la distanta, fie sarind prin copacii care incepusera sa inlocuiasca bambusii, fie traversind drumul in viteza. Apoi au inceput sa se inmulteasca si sa se apropie de noi din ce in ce mai mult. Erau grupuri din ce in ce mai mari, asezate in mijlocul drumului, femele cu pui si mai ales cu coltii rinjiti si infricosatori. Cu Eric nu mai vorbeam de mult, umezeala ii afectase proteza auditiva si ca sa inteleaga ceva trebuia sa imi citeasca pe buze dar l-am vazut ca nu se simtea deloc in siguranta. Cu toate astea, cind un mascul deosebit de mare si agresiv a refuzat sa se dea la o parte din drum si a inceput sa se indrepte miriind spre noi Eric a uitat de frica si de tot si si-a deschis umbrela pe care o carase cu el pina atunci, speriind maimuta care s-a intors la clanul sau si au iesit din drum lasind calea libera. Dupa inca o jumatate de ora, timp in care ingrijorarea noastra crescuse in punctul in care nu ne dadeam seama cum ne vom continua drumul printre sutele de maimute care se stringeau, am fost ajunsi din urma de un mare grup de pelerini si turisti. Galagia si zecile de oameni au fost suficiente ca sa avem drumul liber pina la urmatoarea oprire.
In noaptea aceea am stat la o minastire aflata in drum. O camera de 4 pe 5, cu 10 paturi suprapuse si o singura fereastra cit o palma, dar cine eram sa ne plingem ? Minastirea iti dadea si mincare – contra cost desigur, doar ca fiind budista nu gaseai nimic ce provenea de la un animal. Asa ca dupa niste legume fierte si o mina de caise ne-am dus la culcare, numarind in continuare trepte.
A doua zi de dimineata ne-am trezit, am mincat cite doua oua fierte si am pornit iarasi la drum. Tricourile le lasasem la uscat afara pe o piatra dar erau la fel de ude ca seara dinainte. Le-am imbracat si am inceput sa luam iarasi treptele la picior. Pe masura ce urcam se inmulteau si cei care doreau sa ajunga in virf. Aparusera si furnizorii unui serviciu bizar : erau echipe de cite doi barbati, imbracati sumar si in picioarele goale, care carau pe umeri un soi de targa cu doua minere din lemn si un sezut din pinza in care te puteai aseza iar ei se ofereau sa te care pina in virf. Erau multi chinezi care apelau la caratorii acestia si multe echipe si-au oferit serviciile ( am 1.96 si pe vremea aceea aveam cam 90 – 100 kg ) dar m-am tinut tare si la sfirsitul celei de-a doua zile ajungeam cun un eric desfigurat de oboseala intr-un fel de sat-statiune aflat chiar sub virf. Urma sa dormim intr-un hotel care arata mai degraba ca un grajd si sa bem in seara aceea cea mai buna bere pe care o bausem pina atunci. Am gasit chiar o masa de biliard si am jucat cu Eric, inconjurati de citeva zeci de chinezi incintati. Beam bere, jucam biliard, la 3000 m inaltime, viata era frumoasa si un million de trepte se gaseau in urma mea.
Dimineata devreme eram la minastirea din virf si vedeam un rasarit de soare fabulos care se ridica usor deasupra plafonului de nori de dedesubt. Meritase si drumul si insectele si umezeala si babuinii. Calugarii bateau in clopotele lor din bronz, multimea aprindea betisoare parfumate iar eu vazusem cu coltul ochiului o bucatica de paradis. Coborirea a fost mult mai usoara – eram antrenat de data asta astfel ca seara, tirziu eram la hotelul din vale si imi luam la revedere de la Eric. El pleca in Beijing si apoi catre casa, eu vroiam sa ajung in Leshan. Era aproape si era acolo ceva ce vroiam sa vad.
 babuini.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 168
 caratori.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 160


Attached File(s)
 eric.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 158

ahahaha, nu credeam ca o sa mai apuc clipa asta. frumos maestre

Yupiii!

super....... . si totusi nu s-a terminat. maestre nu ne uita

Multumesc, astept continuarea. sper sa nu treaca un an si chiar daca trece merita.

yupiiiii. multumim maestre, asteptam continuarea.

Superb. Asteptam continuarea.

11. Cit de mare poate fi Buddha ? Emeishan – Leshan - Chongqing

In Leshan am ajuns repede, cu un autobuz prapadit. Am intilnit-o pe Sheila, arhitect in Melbourne care calatorea singura si care era incintata de putina companie. Eu eram incintat ca avea Lonely Planet si mai aflam pe unde eram si mai ales incotro urma sa ma indrept. Am coborit amindoi in statia de autobuz si am decis sa stam impreuna pentru a micsora cheltuielile. Sheila isi lua rolul in serios si s-a tocmit la singe cam douazeci de minute cu proprietarul unei ricse ca sa ne duca la un hotel. Ajuns acolo am avut cea mai placuta surpriza din toata calatoria – un loc intr-o camera cu trei paturi era doar 12 RMB – ieftin chiar si pentru mine. Ne-am lasat bagajele si am iesit sa mincam. Era un oras mic, pe malul fluviului Min cu dealuri de jur – imprejur. Pe strada principala care era chiar pe malul apei erau o multime de tarabe care vindeau crabi pescuiti chiar din fluviu, in toate formele imaginabile : fierti, prajiti, fripti la pozitie pe carbuni. Am mincat citiva crabi, am strimbat din nas la puternicul miros de namol dupa care ne-am retras in camera. A doua zi la prima ora luam un vaporas care traversa fluviul si ne ducea la una din minunile lumii, pentru care ajunjesem pina aici. O sculptura gigantica a lui Buddha, taiata chiar in piatra malului de deasupra fluviului. Fusese facuta cu 900 de ani in urma la sugestia unui calugar, avea inaltimea de 81 m si era cunoscuta ca cea mai mare statuie a lui Buddha in pozitie sezind. Si era mare. Din departare, cind incepeai traversarea nu parea ca ar fi ceva deosebit, nu percepeai foarte bine scara. Dar pe masura ce te apropiai si incepeai sa iti iei repere vizuale, totul devenea asa cum fusese proiectat sa fie – impresionant. Vaporasul traversa fluviul cu o apa extrem de galbena si de vijelioasa si te lasa la un mic ponton aflat chiar la baza statuii. De acolo se deschidea un sir de trepte – de ce nu ma mirau ? – care urcau toata inaltimea, pina in virful statuii. Acolo se afla o platforma unde puteai sa stai si admiri dimensiunile neomenesti ale urechilor lui Buddha si sa te uiti in jos, la cei care soseau la ponton ca la niste furnici care se vinzoleau in jurul picioarelor inteleptului. Erau si citeva minastiri – am fost si am aprins citeva betisoare parfumate. Intr-una din ele se aflau cele O mie de trupuri ale lui Buddha – literalmente 1000 de statui in marime naturala, cu haine si diferite expresii intiparite pe fata, puse siruri dupa siruri pe coridoarele inguste si intunecate ale cladirii.
Am coborit si m-am intors la vaporas care m-a adus din nou in oras. Vazusem cu ochii mei una din minunile mai putin cunoscute ale lumii. Dupa ce am mincat la prinz, unul s-a apropiat de mine si mi-a explicat prin semne daca doresc sa fiu curatat in urechi. Nu doream asa ca si-a intetit atacurile pina m-a convins sa ma tund si sa fac un masaj. Asa ca a imprumutat un scaun de la proprietarul restaurantului, m-a asezat in mijlocul drumului si a inceput sa ma tunda cu o pereche de foarfeci imensi si un pieptene ruginit. Fireste ca o jumatate de ora am fost atractia citorva zeci de oameni care rideau cu gura pina la urechi, ma bateau pe spate, imi dadeau tigari si cautau sa vorbeasca cu mine, toti in acelasi timp. Dupa tuns, frizerul meu bun la toate mi-a facut si un masaj care a scos toata oboseala din mine si m-a facut sa privesc viata cu mai mult optimism. Toata distractia m-a costat 10 RMB si ceva ma facea sa cred ca fusese cea mai buna afacere pe care frizerul meu o facuse in ultimul timp.
A doua zi dimineata plateam hotelul, imi luam la revedere de la Sheila si plecam in drumul meu. Cautasem prin Lonely Planet si hotarisem unde vreau sa ajung – trebuia sa merg in Chongqing cu un autobuz iar acolo sa incerc sa iau vaporul care mergea pe fluviul Yangtze pina in Wuhan. Mai departa, urma sa vad.






Attached File(s)
 buddha1.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 136
 buddha2.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 118
 buddha3.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 122

Bine ai revenit, a meritat sa ma uit in fiecare zi dupa continuare , deja 2 episoade in 2 zile asteptam in continuare

12. Albastru murdar Leshan – Chongqing - Wuhan

Ziua a inceput prost. Si a continuat si mai prost. Ieri am citit aiurea pe tabela din autogara ora plecarii ca
fiind 7.00. Asa ca la 6.00 m-am trezit, am dat camera si la 7.00 eram in autogara. Ca sa aflu ca autobuzul spre Chongqing pleaca de doua ori pe zi, la 6.00 si la 16.00. Asa ca m-am pus pe asteptat in caldura, cu rucsacul dupa mine si fara sa am altceva de facut. Am scris citeva scrisori dar in cea mai mare parte a timpului am motait pe iarba din fata autogarii. S-a facut si timpul plecarii si m-am urcat intr-un maxi taxi – inseamna ca Chongqing nu e foarte departe. De aici au inceput surprizele – si nu placute. Maxi taxi a plecat, incarcat la maxim cu oameni si bagaje – care mai de care mai mari si mai voluminoase. Problema era ca nimeni nu a fost in stare sa ma lamureasca ce distanta e pina la destinatie sau macar aproximativ cind vom ajunge acolo. Orice incercare a mea de a ii face sa inteleaga conceptul de « cit timp « atragea priviri dezgustate si discutii interminabile cu privire la calitatea ceasului meu de mina Orex. Dupa doua ore in care frustrarea mea ajunsese la maxim, am ajuns. Dar nu la destinatie, dupa cum prea repede ma bucurasem. Ci la o autogara aflata undeva in plin cimp – sau asa arata cel putin de unde urma sa ne imbarcam in adevaratul autobuz de Chongqing. Ce a urmat e greu de descris. Intrarea in autobuz si asezarea pe locuri se facea invers proportional cu inaltimea si direct proportional cu tupeul si capacitatea de a te inghesui. Copii si bagajele erau dati din mina in mina pe deasupra capetelor, lupte spontane se declansau pentru ocuparea celor mai bune locuri. Am sfirsit pe scaunul de deasupra rotii, linga o batrina care imi zimbea continuu. Rucsacul il inghesuisem cu forta sub scaun iar in spatiul din mijloc aveam o cusca din sirma cu patru rate inebunite de caldura, carora proprietarul le dadea sa bea apa dintr-o sticla de plastic. Cind fiecare centimetru cub disponibil s-a umplut cu calatori sau bagaje autobuzul a pornit. Ca la un semnal toata lumea a aprins tigarile si a inceput sa sporovaiasca in voie, toti plini de o buna dispozitie care mie imi lipsea. Ce era cel mai grav era ca inca nu stiam cit aveam sa merg in acele conditii asa ca am incercat sa uit asta si sa ma simt cit mai bine. Nu aveam unde sa imi intind picioarele si stiam ca vreo doua zile o sa le am umflate si o sa merg cu mare greutate. Peisajul incepuse sa se schimbe, si pina la lasarea serii am inceput sa mergem printr-un soi de desert cu stinci si nisip de culoare rosie. Satele erau din ce in ce mai rare si mai sarace, cu case ca niste bordeie pe jumatate ingropate in pamint. In curind s-a lasat noaptea si batrina de linga mine isi pusese capul pe umarul meu si incepuse sa doarma. Treptat toata lumea a incepind sa motaie, tigarile s-au stins rind pe rind si linistea a pus stapinire pe tot autobuzul. M-am lasat si eu usor in jos, centimetru cu centimetru pina cind m-am intins cit eram de lung pe holul dintre scaune, cu rucsacul sub cap si cu ratele uitindu-se la mine de la citiva centimetrii prin plasa custii lor. Am adormit doar de oboseala crunta pe care o acumulasem si cu gindul la un pat normal, oriunde ar fi fost acesta.
M-au trezit strigatele soferului care anunta ca am ajuns in Chongqing. M-am uitat la ceas, era 4.30 dimineata. Afara era intuneric, ploua iar eu habar n-aveam unde ma aflu. Nu aveam harta, nu aveam absolut nici o informatie. Doar pe un petic de hirtie aveam numele unui hotel, luat din Lonely Planet. Am coborit din autobuz si am incercat sa ma orientez putin. Parca mai mult decit niciodata simteam acut distanta imensa care ma despartea de casa. Starea de confuzie la care contribuise din plin si drumul de 12 ore in autobuzul plin se facea simtita. Strazile erau pustii, doar citeva tarabe se pregateau de deschidere iar eu ma simteam mai pierdut ca oricind. Un taxi parasit pe marginea drumului mi s-a parut ca este salvarea pe care o cautam. M-am urcat si cu ultimele puteri i-am spus soferelui numele hotelului. A pornit in tromba si in 10 minute eram pe o strada intunecata, in fata unei cladiri care avea o firma la intrare. Am dat sa cobor, dar soferul a insistat sa ii platesc. Pusese ceasul de marcat si mi-a aratat suma. Am incercat sa platesc dar pe sofer l-a apucat nebunia. Sustinea ca suma de pe ceas este in FEC si daca nu ii dau repede banii mergem la politie. Eu abia asteptam asta – stiam ca teoretic chinezii nu au voie sa posede si sa faca tranzactii in FEC insa i-am jucat mai departe jocul. Am desfacut portofelul si i-am aratat continutul, aratind ca n-am FEC ci doar renminbi. L-am vazut ca se uita in portofel si incep sa ii sticleasca ochii. Vazuse una din cele doua bancnote vechi de 100 lei ( NOTA : albastre, cu Balcescu, pentru cine le-a apaucat ) si al apucase amocul. Vroia drept plata una din cele doua bancnote. N-aveam ce sa fac cu el, cum sa-l conving ca n-are nici o valoare, asa ca i-am dat banii pe care ii vroia si l-am trimis fericit in drumul sau. Mai facusem pe cineva multumit, fara prea mare efort. Dupa ce taxiul a plecat, am regretat ca nu il tinusem linga mine. Hotelul era inchis. Inchis de-a binelea, ca. Cu un lant si un lacat infasurate in jurul usii principale. Doar disperarea incepuse sa imi fie mai mare decit enervarea.
Mi-am luat rucsacul in spate si am inceput sa merg pe strazi, fara tinta. Oricum era mai bine decit sa stau degeaba. Am ajuns intr-o strada mai luminata si chiar in fata unui hotel. Cind am vazut cele trei stele pe fatada entuziasmul mi s-a redus – as fi vrut eu orice pat, dar nu puteam sa platesc chiar pentru orice pat. Mi-am continuat drumul si am vazut in fata mea o multime de oameni care traversau o piata si se indreptau aparent toti in aceeasi directie. M-am alaturat lor si am mers fara tinta, dus de multime. Incepuse sa rasara Soarele si incepeam sa vad figurile fantomatice ale celor din jur. Am ajuns in final in fata cladirii care atragea toata acea multime si dintr-o data m-am lamurit unde vroiau toti sa ajunga. Aveam in fata una din cele mai bizare lucruri pe care le vazusem vreodata : cladirea unei biserici catolice chineze. Inalta cam cit o cladire obisnuita cu doua etaje, cu turnuri si cruci dar vopsita in exterior in rosu, negru si auriu culorile atit de dragi chinezilor. Cu lampioane din hirtie rosie la intrare, chiar cu doua turnuri din lemn spiralate si vopsite in rosu si auriu, ca sa poarte noroc. O clipa am crezut ca oboseala, confuzia si ploaia joaca feste perceptiei mele dar m-am lamurit rapid ca nu e asa. Biserica din fata mea continua sa existe in tot absurdul ei. Starea asta mi-a fost risipita de o stringere de mina neasteptata. O batrina, dintre cei care intrau in biserica, m-a luat de mina si m-a condus incet incet in spatele bisericii, intr-un hol si o cladire lipita de biserica, in care se afla un hotel. I-am multumit oricarui Dumnezeu se inchina batrina si am cerut o camera. Tipul de la receptie mi-a cerut pasaportul si a facut o chestie care nu mi se mai intimplase pina atunci. A scos de sub tejgheaua receptiei o foaia mare de carton, ca o harta, pe care se aflau imagini ale pasapoartelor diverselor tari. Culmea, pasaportul rominesc nu aparea acolo, asa ca o noua discutie a inceput – in timpul careia i-am dat pasaportul rugindu-l sa faca ce vrea cu el dar sa-mi dea un pat in care sa adorm. S-a convins in cele din urma ca exista si tari care nu apar pe hartile lui si mi-a dat cheia. Pentru 24 RMB am primit un pat intr-o camera cu alte sase – libere, slava Domnului – in care m-am prabusit si m-am trezit doar la ora 8.00 seara. O zi proasta, am mai spus.

Multumim

Super!

aruncati va rog o privire si aici

18

super-super. multumesc.

Inca 2 episoade . Multumesc inca o data. Imi imaginez cum arata autobuzul ala . ar fi fost frumoasa o poza cu tine si ratele.

M-am trezit seara cu ceasul intern complet dat peste cap. De citeva ori pina acum noaptea s-a transformat in zi si invers. Orasul este urit. Beijing era foarte inghesuit, Xi’an era prea occidental dar Chongqing este de-a dreptul urit. Numai blocuri de peste 10 etaje, decrepite si prost intretinute. Multe dintre ele la marginea unor ripe de pamint galben transformate ad-hoc in gropi de gunoi. Se pare ca fiecare isi rezolva problema gunoiului aruncindu-l direct pe geam. Prin oras reclame atirnate in absolut fiecare centimetru liber, la limita suportabilitatii. Oamenii preocupati si lipsiti de amabilitatea pe care o intilnisem pina atunci. E ceata, e frig si ploua. Bine ca nu mi-am propus sa ramin aici prea mult. De fapt singurul lucru pe care il am de facut este sa imi iau bilete la vaporul care merge pe fluviul Yangtze pina in Wuhan.
A doua zi dimineata ma urnesc destul de greu si in jur de 9.00 incerc sa gasesc locul de unde pot sa imi iau bilet. Ca pentru orice alt bilet pe care trebuie sa il iei in China si cumpararea acestuia se dovedeste o intreaga aventura. Am descoperit cu greu locul in care se vindeau biletele pentru cursele fluviale. O incapere de 5 pe 5 m, cu doua ghisee in care 200 de oameni isi disputa dreptul de a lua un bilet. La intrare si in interior sin politai dar eficienta loe este zero. Multimea nu tine cont de nimic si sint momente in care mi se pare ca am nimerit in mijlocul unei revolte. Un grup de americani, tipul de calatori cu agentia, probabil plecati pentru prima data in afara tarii sint oripilati de spectacol. Incearca sa-si pastreze valorile anglo-saxone si sa formeze un firicel de coada ordonata in mijlocul unei revolte. Incercarea lor e din start sortita esecului si se trezesc pe neasteptate in spatele multimii care se lupta pentru intiietate in fata unui ghiseu. Dupa o jumatate de ora renunt – nu m-am apropiat de ghiseu nici cu un centimetru macar. Trebuie sa ies afara si sa ma gindesc la o alta strategie. Norocul imi apare sub forma unui chinez care ma acosteaza si imi propune sa-mi vinda un bilet pentru Wuhan la vaporul care urma sa plece a doua zi. Il intreb de pret si pare OK, dar asta nu se stie niciodata pina in clipa in care ai luat marfa si ai dat banii. Omul doar pune in aplicare schema biinecunoscuta in China. Firme sau indivizi particulari cumpara bilete en-gros la orice ( Opera, monumente, situri istorice, tren, avion, vapor ) de la agentiile de stat si le revind – mai ales strainilor. Pretul e acelasi dar smecheria lor e ca vind doar pentru FEC sau dolari. Probabil ca in continuare cumpara produse din magazinele rezervate strainilor si le revind cu un profit bunicel. Omul ma ia cu el si mergem impreuna in zona portului. Cind ajungem intr-o zona complet pustie, printre macarale si barje dezafectate si ruginite, ocolind mormane imense de carbune sau minereu de fier, incep sa ma intreb daca am cazut cu atita usurinta intr-o tentativa de jaf. Dar norocul imi functioneaza pina la capat, asa ca dupa 40 de minute de mers pe jos printr-o zona care parea un soi de tara nimanui ajung la bordul unui poton ruginit unde se afla sediul firmei Happy Travel. Sau cel putin asa sustine chinezul care m-a adus pina acolo, un pustan care nu cred ca are mai mult de 14 – 15 ani. Pe ponton ma intilnesc cu boss-ul care ride cu gura pina la urechi, intreaba de doua ori de unde sint si Romania nu se pare ca i-ar spune ceva dar e gata sa isi respecte partea de intelegere si sa imi vinda un bilet pentru cursa Chongqing – Wuhan de a doua zi. Contra sumei de 100 de dolari, platiti in moneda americana sau echivalent FEC. Imi da ceva care seamana vag a bilet oficial, incearca sa imi explice unde e asezat patul in care voi dormi – voi avea clasa a III a, 12 paturi intr-o cabina – si asteapta sa ii dau banii. Problema in China cu biletele este ca niciodata nu stii daca ai cumparat un bilet valid sau o bucata de hirtie decupata dintr-un ziar. Increderea uneori prosteasca pe care o am in oameni ma face sa intorc pe toate partile bucata de hirtie numita bilet, sa scot din strafundurile ascunzisurile pe care le am asupra mea o hirtie nou-nouta de 100 $ si sa i-o dau chinezului care continua sa rida cu gura pina la urechi si sa ma bata incintat pe spate. Plec de acolo cu un puternic sentiment ca tocmai am fost inselat si ma intorc la hotel, unde imi petrec restul zilei dormind, uitindu-ma in tavan si examinind cu un soi de stupoare noul meu bilet de vapor. Starea aceasta de stupoare imi afecteaza probabil creierul pentru ca spre seara ma duc si fac un dus, purtind in jurul gitului punga din pinza groasa in care imi tin pasaportul, biletele de intors pentru Transiberian si toti banii pe care nu ii schimbasem inca. In timp ce fac dus uit punga agatata intr-un cui in cabina, termin si plec in camera hotarit sa dorm pina a doua zi. Nu se intimpla asta, pentru ca intr-o jumatate de ora cineva bate la usa. E un chinez care zimbeste larg si imi arata punga cu toate posesiunile mele pamintesti. O iau de la el paralizat de ideea ca as fi putut ramine acolo, la multe mii de km de casa fara bani, fara pasaport, fara bilet de intoarcere, fara nimic. Ma apuca un tremur nervos si simt brusc nevoia sa ma plimb. Am iesti din hotel si m-am asezat sa maninc la un restaurant cu trei mese puse pe trotuar. In spatiul dintre mese se afla un ceaun pus pe un trepied cu un foc de carbuni dedesubt. In ceaun fierbe un lichid al carui principal ingredient sint ardeii iuti. Practic, orice iese din bucatarie se pune intr-o lingura mare cu gaurele si se scufunda citeva minute in fiertura diavoleasca. Cer o chestie din carne de porc si legume, totul trece ritualistic prin ceaun dupa care 5 beri se lupta sa imi stinga focul de pe git si din stomac. Lumea – inclusiv Chongqing – devine mai frumoasa iar eu merg in camera mea si adorm cu pretioasa mea punga din pinza ascunsa sub perna.
A doua zi de dimineata, la ora sase eram la docul 12 gata de imbarcare. Biletul de care ma temusem atit e acceptat fara multa vorba si dupa inca o jumatate de ora de cautari imi gasesc cabina si patul in care urma sa imi petrec urmatoarele trei nopti. Vaporul e cam vechi si cu siguranta ar avea nevoie de multa vopsea ca sa acopere rugina care il acopera, dar in rest este OK. Cabina e plina de inca 11 oameni, intre 5 si 80 de ani care cu galagia care insoteste orice in China se pregatesc de plecare. Toti privesc la mine zimbind, barbatii aprind tigarile si toata lumea e vesela. Sirena suna si ne desprindem incet de mal. Sint o gramada de pasageri – am banuiala ca sint cu mult mai multi decit numarul pentru care vasul a fost proiectat. Puntea superioara este intesata de oameni – barbati, femei, copii – care isi vor petrece urmatoarele zile ghemuiti pe unde apuca. Putinele banci sint deja ocupate cu un aer de permanenta si ca se mergi pe oricare din punti trebuie sa fii atent pe unde calci. Localizez in scurt timp si un restaurant si stiu ca urmatoarele zile nu o sa sufar de foame. In scurt timp orasul dispare si sintem in mijlocul fluviului mergind cu viteza in aval. Urmeaza sa treceam printr-o zona asa zisa A celor Trei Defilee, renumita pentru peisajele pe care le ofera. Intr-adevar, mergem toata ziua si seara vasul acosteaza la mal unde si ramine peste noapte. Ma lamuresc cu greu ca noaptea nu este permisa circulatia prin defilee si a doua zi aveam sa si vad de ce.

Oooo, maestre, bine ai revenit

Dimineata la rasaritul Soarelui vaporul s-a pus cu incetineala in miscare. S-a desprins de pontonul improvizat si s-a pozitionat pe mijlocul fluviului continuindu-si drumul catre aval. Pe masura ce ne deplasam se vedea ca malurile incep sa se apropie unul de celalalt. Ne apropiam de primul dintre cele trei defilee. Ca prin miracol, pe parcursul a aproape un kilometru, distanta dintre maluri a scazut de la aproape doi kilometri pina la citeva zeci de metrii. Apa avea un aspect solid, cu o culoare rosiatica luata de la aluviunile de mil. Curgea cu o viteza fantastica printre malurile care erau doi pereti verticali de stinca. Nu mi-e frica de apa si stiu sa inot destul de bine dar cind vasul a inceput sa scirtiie din toate incheieturile mi-a disparut si ultima bruma de siguranta pe care o mai simteam. Fiecare pasager era pe punte si stringea cu hotarire orice piesa din metal care se afla in apropiere. Viteza vasului crestea in fiecare minut si incepea sa aibe dificultati in a pastra drumul drept din cauza unor puternici curenti laterali probabil. Nimeni nu mai ridea iar eu personal am inceput sa ma rog sa iesim odata teferi din infernul acela de apa. Dar treptat, latimea fluviului a inceput sa creasca, viteza apei sa scada si zgiltiindu-se ca o pasare vaporul a reinceput sa mearga linistit la vale. Toata lumea a rasuflat usurata si au inceput sa se auda iarasi risete si discutii aprinse. Mi-am aprins o tigara si am jurat ca nu voi mai repeta niciodata experienta aceasta ( NOTA – nici nu as mai fi avut cum. Fara sa stiu, ma aflam intr-una din ultimele curse care trecea prin cele trei defilee. La mai putin de o luna dupa trecerea mea, circulatia pe fluviu urma sa fie inchisa. Incepea constructia la unul din cele mai ambitioase proiecte, barajul si lacul de acumulare de pe fluviul Yangtze. Daca am inteles eu bine, la ora actuala cele trei defilee se afla sub apa barajului. Operatiunea a presupus mutarea citorva sute de localitati, milioane de oameni si distrugerea unuia din cele mai spectaculoase formatiuni naturale ).
La putin timp dupa ce am trecut prin primul defileu vasul a acostat si cei care au vrut au putut sa mearga sa vada pestera lui Li Bai, un celebru poet. Nimic interesant, doar obisnuitul urcus pe sute de trepte si la capat o pestera sapata in stinca, decorata cu lampioane rosii si aurii. Aici se pare ca trait mare parte din viata celebrul poet care a avut ca inspiratie fluviul si cele trei defilee. Celelalte doua defilee au fost la fel, cu aceleasi trosnituri ale vaporului si cu aceleasi miini inclestate pe balustrade. Doar ca lungimea defileelor era din ce in ce mai mica, pina cind muntii s-au transformat in dealuri si dupa multi alti kilometri delaurile s-au transformat in cimpie. Noaptea tirziu, toata lumea a fost trezita din somn si adusa pe punte. Membrii echipajului verificau daca a ramas cineva in cabine. Motivul era ca trebuia sa trecem printr-o ecluza si asta se pare ca nu era un lucru chiar asa de sigur. Intr-adevar, cind vasul a ajuns in bazinul ecluzei si apa a inceput sa scada lasind in spatele vasului un perete din lemn captusit cu metal prin care treceau suvoaie de apa m-am gindit inca odata ca mi-as fi dorit sa fiu in alta parte. Dar si de data asta se pare ca chinezii stiua ce fac pentru ca trecerea a decurs fara incidente. M-am trezit de dimineata a doua zi si cind am ajuns pe punte nu mi-a venit sa cred ochilor. Mergeam aproape de un mal iar latimea fluviului era atit de mare incit malul opus doar se ghicea ca o linie la orizont. Nu ma puteam opri sa nu ma gindesc cum toata aceasta cantitate de apa putea trece prin cei citeva zeci de metri cit aveau latime defileele. Calatoria a decurs linistita, toata lumea era vesela si toti mincau pe rupte iar ziua a trecut pe nesimtite. Inca o noapte inghesuita si a doua zi eram in Wuhan. Calatoria mea se terminase, la fel si banii pe care ii aveam asa ca trebuia sa ma gindesc la intoarcere. In Wuhan m-am orientat rapid si in aceeasi seara eram in trenul catre Beijing. Eram plin de praf, de amintiri si de experiente. Ajuns in Beijing m-am dus direct la hotelul in care statusem la venire dar din pacate nu am gasit nici un loc. Asa ca am mai cautat putin – in Beijing ma simteam ca acasa – si am gasit un alt hotel, la fel de bun Jing Tai, care imi dadea o camera pentru 66 RMB. Era o avere pentru mine dar pentru doua nopti pot sa suport pretul. A doua zi am mers prima data si mi-am luat loc pentru Transiberian. Cu norocul meu, am gasit imediat pentru a doua zi – acum sint sigur ca ajung acasa. Mi-am petrecut restul zilei vizitind Palatul si Gradina de Vara – un spatiu imens, un parc intins pe multe hectare unde mii de localnici isi petrec timpul. Seara eram obosit dar am gasit in holul hotelului un pliant despre Opera chinezeasca si mi-am spus ca ar fi super pentru ultima seara petrecuta aici sa incerc si asa ceva. Am fost la un spectacol seara tirziu – o experienta interesanta, macar prin culoarea pe care o avea, chit ca nu intelegeam nimic nici din ce se vorbea si nici din logica spectacolului.
Aventura in China s-a terminat – ma gindeam eu in patul meu din Transiberian, in timp ce trenul se punea usor in miscare. Unde sa plec anul viitor ? In India ? Pe Drumul Matasii ? Poate in Filipine ? Nu stiam inca dar aveam un an la dispozitie sa ma decid. Eram in compartiment cu trei mongoli : Soto, Ganaa si Huslen. Faceau comert intre China si Rusia. Cumparau marfa ieftina in Beijing si o vindeau scump in Moscova. Erau trei tineri, nu mai mult de 19 – 20 de ani. Stringeau bani ca sa poata pleca intr-o calatorie prin Mongolia si Siberia pentru a gasi un saman autentic de la care sa invete tainele spiritului. Pareau pierduti intr-o lume doar a lor si vorbeau des cu capetele apropiate in limba lor guturala. Aveau un mare respect pentru mine ca avusesem curaj sa ajung acolo de la o asemenea distanta. Nu auzisera niciodata de Romania si aveau o imagine foarte vaga despre Europa si europeni. Pe rusi ii urau dar se foloseau de ei pentru a-si indeplini visul pe care il aveau, cu samanul. Ne-am imprietenit destul de repede si asta mi-a folosit in urmatoarele zile. Ramasesem fara bani si fara nici un fel de mincare asa ca dupa a treia zi in tren foamea devenise de-a dreptul rea. Dupa cea de-a treia zi cind au vazut ca nu bagasem nimic in gura in afara de ceai, cei trei mogoli m-au luat pe sus pina la vagonul restaurant si mi-au platit o masa cu tot ce trebuie, inclusiv votca. Asta s-a repetat in fiecare zi, din cele sapte cite ne-au trebuit sa ajungem in Moscova. Vremea se stricase, ploua incontinuu, era ceata si frig asa ca in afara de somn si discutii mai mult prin semne cu mongolii mei nu prea aveam multe de facut. Asa am ajuns pe peronul garii din Moscova. De data asta nu aveam mult de asteptat in gara, legatura cu trenul de Bucuresti era peste doar 12 ore asa ca am ramas acolo.
Peste inca doua zile eram in gara din Ciulnita, asteptind trenul de Calarasi. Stateam pe o terasa la circiuma din gara si beam cu resturile de lei gasite prin buzunare o bere la halba acra. Imi lipsea berea chinezeasca Qing Tao, imi lipsea mincarea, imi lipseau oamenii care zimbeau. Era o lumina frumoasa de sfirsit de August, eu fusesem la capatul Pamintului si ma intorsesem. La masa mea se aseaza o cunostinta, e mult spus prieten, ne cunosteam de prin oras, ne salutam si cam atit. Cu familiaritatea aceea enervanta a celor care au senzatia ca sint cunoscuti de toata lumea, imi spune : « Ai vazut ce-au facut astia din partidele politice ? Iar au marit preturile. « In clipa aceea, in linistea aceea angelica din gara, am avut revelatia gasirii unui raspuns. Un raspuns pe care nu-l gasisem in pietrele Marelui Zid, in nemarginirea Siberiei, in inaltimile Himalayei. Raspunsul la intrebarea – atit de simpla – dar care ma framinta de atit timp “ De ce plecam de acasa ? «


28 Jul 2009, 14:58:
Povestea aceasta s-a incheiat. Inca odata multumesc tuturor celor care au avut rabdarea sa o asculte. Nu am intentionat ca povestea mea sa aibe o morala ci doar sa spuna mai departe o lectie pe care am invatat-o acum aproape 20 de ani si nu am incetat niciodata sa o impartasesc si altora " Poti foarte bine sa vezi lumea si pe bani putini". Daca macar unul din cei care au citit cele scrise de mine isi va lua un rucsac in spate si copii de mina pentru a porni sa vada macar o parte din lume consider ca povestea mea nu a fost spusa degeaba.

This post has been edited by jean_ange: 28 Jul 2009, 13:58

Attached File(s)
 gradina_de_vara.bmp ( 2.75mb ) Number of downloads: 111
 gradina_de_vara_2.bmp ( 1.22mb ) Number of downloads: 114
 moscova.bmp ( 1.22mb ) Number of downloads: 118

Felicitari! Ar trebui publicata!