De ce bucureşteanul nu-şi doreşte un trafic civilizat?


Cred că principalii vinovaţi pentru faţa traficului din marile oraşe româneşti sînt şoferii şi nu atît autorităţile.
Există cîteva metode de a gestiona această problemă. Le-au inventat şi le-au aplicat alţii. Să luăm pe rînd cîteva:

1) Londra. Coafura rezistă, traficul e bun. Taxă pe centru. Treci pe sub nişte pasarele, în maşină ai un aparat, eşti taxat fără să fii oprit. La finalul lunii vine factura acasă. Cuantumul taxei? La două drumuri pe zi, prin centru, sari de salariul mediu, doar pentru plăcerea de a trage de covrig.

2) Undeva prin Germania, mai peste tot. Parcarea de 5-10 euro/ora (vorbesc de zone ultracentrale).
Publicitate

Asta vine 50-100 euro ziua. Deci, lunar, puţin mai mult de un salariu mediu de neamţ.

3) Undeva prin Belgia. Nu ai voie de la stăpînire să-ţi cumperi maşină decît după ce ai făcut dovada că ai un loc de parcare luat (închiriat pe o perioadă suficient de mare sau cumpărat). Cît costă un loc de parcare? Cam cît o maşină ieftină pentru că, am învăţat şi noi, terenul e mai scump ca maşina.

Ar mai fi şi alte metode dar care, după cum vedeţi, au ceva în comun: costă. Poate sumele aruncate de mine nu or fi chiar astea, dar cred că principiul soluţiei aplicate de domnii de mai sus este cam ăsta: marci banul, tăticu'! Asta se cheamă civilizaţie. Ţineţi-vă ideea aici, fiindcă vom reveni. Să ascultăm acum contraargumentele româneşti!

"Nu sînt locuri de parcare”. La rigoare, argumentul e niţel greşit. Locuri de parcare există. Un metru pătrat de teren costă cîteva mii de euro în centrul Bucureştiului (acum, cu criza, e mai ieftin). Orice om îşi poate cumpăra 15 metri de teren cu, să zicem, 30.000 de euro. Nu te împiedică nimeni. Deci locuri ar fi, bani nu sînt. Să luăm un exemplu cumva paralel. În Bucureşti este criză şi de apartamente, nu doar de locuri de parcare. Da? Dar ce ar fi ca apartamentele să se distribuie cetăţenilor ca şi locurile de parcare. Adică cine a venit primul acasă seară, după serviciu, şi a ocupat apartamentul rămîne în el pînă dimineaţa. Dacă încerci să spui ceva ţi se va răspunde: „Păi, mă nene, e criză de apartamente. De ce nu face, frate, statul apartamente, să aibă oamenii?! Deci pînă va face statul apartamente suficiente pentru toţi, haideţi să le ocupăm şi să ne bucurăm de ele aşa, în devălmăşie!” De ce să nu aplicăm genul ăsta de împărţeală şi la apartamente nu doar la locurile de parcare. De ce la apartamente ni s-ar părea absurd şi la locurile de parcare nu?

Deci am ajuns la concluzia că atunci cînd, într-o societate, o resursă este limitată (şi aproape toate resursele, în afară de prostie, sînt îndeobşte limitate)sînt două feluri de a distribui resursa respectiva:

1) după o regula a întîlnirii cererii şi ofertei, care va crea un preţ al resursei respective – varianta civilizată
sau
2) la grămadă. Adică aduci un camion cu 10 tone de carne, deschizi larg uşile şi laşi oamenii să se bată pe carnea puţină, dar gratis. Care apucă, apucă, cine nu, nu – aţi recunoscut varianta cozii de dinainte de '89?

Să analizăm cele două variante şi să încercăm să înţelegem de ce noi o preferăm pe a doua.

Varianta civilizată:
Are avantajul că creează ordine şi, pe termen lung, bunăstare reală, adică pentru toată lumea chiar dacă în proporţii diferite. (Exemplu: dacă pe mine m-ar costa drumurile prin Bucureşti mult aş renunţa la maşină în 4 din cele 5 zile de lucru. Dar aş şti că, atunci cînd îmi rup 10 euro (taxa/zi/străzi) din buget ca să folosesc străzile din oraş, fac 15 minute pînă-n centru, nu o oră şi 45 de minute. Deci aş putea să-mi planific mai ordonat banii şi treburile, diminuînd elementul de hazard. Este, dacă vreţi, ca la tarifele de telefonie mobilă. La orele de vîrf, cu trafic mare, costă mai mult ca să nu se blocheze reţeaua. Prefer să plătesc mai mult la ora aia dar să ştiu că am serviciul disponibil, decît să coste puţin şi să nu meargă). Dezavantajul acestei metode este cinismul ei capitalist: „Păi ce, măi nene, numai cine are bani să aibă acces la anumite lucruri? Maşinile nu e pentru tot poporul?” Pe scurt, varianta asta creează, întreţine şi adînceşte frustrări.

Varianta devălmăşiei:
Dezavantajul ei este că creează haos, nebuneală ineficienţă şi, deloc de neglijat, bătăi de-adevăratelea. Avantajul este că îţi întreţine iluzia că ai şi tu acces la parcare sau la trafic. E populară. Acum strada, parcările sînt ale noastre, ale tuturor, ne putem bate şi omorî liniştiţi pentru ele. Continuăm analogia între parcare şi carne, între „înainte de '89” şi „după”, şi tragem o primă concluzie: parcarea este ca şi carnea.

Carnea: înainte de '89, teoretic, aveai acces la ea, că preţul din mercurial era mic, dar practic nu aveai acces fiindcă nu o găseai nicăieri la preţul ăla mic. Acum teoretic nu ai acces fiindcă o vezi în vitrină şi ţi se pare că nu ai bani să o cumperi, dar practic, dacă ai banu' o poţi lua oricînd fără să te milogeşti şi fără să te baţi o noapte la coadă, sperînd că poate apuci şi tu.

Aşa e cu parcarea acum: un preţ mic îţi creează iluzia că, teoretic, ai acces la ea, dar practic nu găseşti loc de parcare. Un preţ mare îţi dă frisoane, te face să-ţi dai seama nu prea mai ai acces, dar în momentul în care poţi plăti acel preţ, găseşti în mod concret locul.

Noi, românii optăm pentru varianta populară bazîndu-ne mereu pe convingerea ancestrală că „lasă tată, că ne descurcăm noi! Ne fofilăm noi şi, chiar dacă nu e, facem noi rost cumva! Cine-i băiat de băiat nu stă la coadă şi nici nu scoate banu'. Se descurcă el cumva!” Cînd e ordine ca la nemţi dispare aventura, viaţa devine anostă, nu-ţi mai rămîne decît să te concentrezi pe munca ta constructivă. Păi, ce-am făcut! Dexterităţile de sărit peste rînd, de făcut rost pe sub mînă, de scurtături şmecheroase căpătate în anii comunismului ne fac să ne credem mai apţi pentru sistemul „la grămadă”.

Aduceţi-vă aminte cînd Băsescu, primar al Bucureştiului, a propus ca locurile de parcare dintre blocuri să fie închiriate de locatari la licitaţie. Cine dă mai mult ia locul. Un fior a străbătut capitala. „Păi cum, nene, la licitaţie! Asta înseamnă că meciul meu cu vecinul se termină, civilizat, dintr-o mişcare? Şi ce-am făcut aşa? Păi, nu mai stau io să mă cert o veşnicie cu el, să-i îndoi ştergătoarele, să-i trag o cheie pe maşină, să-l blochez, să claxonez în miez de noapte? S-a dus naibii tot farmecul indiscret al mîrlăniei. Ce-mi rămîne în viaţă? Să mă pun liniştit pe muncă, iar la anu', cînd s-o scoate iar locul la licitaţie, să am bani să i-l iau eu. Dar mi se pare de căcat abordarea. Asta fac nemţii sau englezii, nu e de nasul meu de şmecher!”

Un al doilea argument împotriva plăţii este „Da, dom'le, dar eu, care am treabă cu maşina, ce mă fac dacă trebuie să cotizez. Că doar nu mă plimb de plăcere!” Răspunsul este simplu: Dacă ai treabă înseamnă că faci bani. Dacă faci bani înseamnă că eşti dispus să plăteşti sau că ai de unde să dai.

Deci: dacă mîine cineva dintre cei care decid ar impune un sistem „civilizat” bazat pe plată, şi care ar fluidiza traficul, ar ieşi revoluţie. Şoferii ar bloca străzile (asta presupunînd că s-ar putea bloca mai tare ca acum).




P.S. Pînă atunci vă spun că opţiunea mea nu este a unui om care are bani suficienţi să-şi permită parcări sau trafic de ţară civilizată. Este opţiunea unui om care preferă să muncească o oră în plus şi să plătească, decît să se bată zece minute cu cineva pe un loc de parcare. Sau a unui om care preferă să muncească o oră în plus pentru a cîştiga civilizat un loc de parcare, decît să muncească o săptămînă ca să plătească revopsitul unei maşini zgîriate.



sursa un blog